Cu care părinţi aţi vorbit, doamna Dăncilă?

Nu sunt misogin de felul meu. La modul cel mai serios. Consider că respectul reciproc între sexe ar trebui să fie considerat normalitate şi nu obligaţie. Însă când o văd pe matracuca din fruntea Guvernului cum dă ochii peste cap şi cum pretinde că este cel mai jignit premier al României doar pentru că este femeie , îmi vin pe limbă tot felul de remarci cu caracter sexist. Şi nu doar că simt nevoia să le rostesc, dar o şi fac. Bine, privitor la acest aspect aş putea păstra discreţia şi să spun că reuşesc să-mi ţin limba-n frâu. Dar cât timp am pretenţia că spun adevărul – adevărul aşa cum îl văd eu – mă văd silit să o fac şi în ceea ce mă priveşte.

Madam Dăncilă a reuşit să distrugă o ţară întreagă mai eficient decât o armată bine înzestrată şi pusă pe vandalism. Şi nesimţita nu doar că ţine cu dinţii de funcţie – dacă ar avea un pic de demnitate ar demisiona – dar mai are pretenţii. Pretenţia că suntem mai proşti decât ea. Pe bune, asta crede madam Veorica despre cetăţenii acestei ţări.

Continue reading “Cu care părinţi aţi vorbit, doamna Dăncilă?”

Profesorii încă nu s-au revoltat?!

Atunci când am părăsit sistemul de învăţământ am făcut-o pentru că am concluzionat că “Mai rău nu se poate”. Recunosc, au fost destul de multe momentele în care mi-a părut rău că am lăsat catedra în favoarea activităţilor de liber profesionist. Pot spune că mi-au lipsit – şi încă îmi lipsesc – elevii, orele şi o parte dintre colegi.

Dacă m-aş întoarce la catedră? Din păcate răspunsul este negativ. Categoric negativ. Cel puţin în condiţiile actuale. Nu m-aş mai întoarce la catedră decât dacă tot ceea m-a făcut să-mi iau – vorba românului – lumea în cap, ar fi îndepărtat din sistem.

La începutul articolului am scris ceva de genul “Mai rău nu se poate”. Din păcate, dacă e să mă raportez la momentul actual comparativ cu cel în care am decis să arunc prosopul (cine e pasionat de box ştie despre ce vorbesc), mi s-a demonstrat cu vârf şi îndesat că se poate mai rău.

E mult mai rău decât în urmă cu doi ani. Şi, din păcate – cred că o deja am abuzat prea mult de expresia asta – lucrurile nu arată deloc bine. Acum nu mai spun “Mai rău nu se poate” ci sunt cât se poate de sigur că va fi mai rău. Şi asta îmi scoate din cap şi din suflet, din inimă, de unde vreţi dumneavoastră, toate regretele privitoare la faptul că, la aproape cincizeci de ani, am început o viaţă nouă în alt domeniu.

Continue reading “Profesorii încă nu s-au revoltat?!”

Virtualii profesori, la fel ca şi elevii

Ţin să precizez încă de la început că nu am participat niciodată în calitate de supraveghetor la examenul de Titularizare. Nici în calitate de candidat nu m-am prea înghesuit, prin urmare n-am fost martor direct la întâmplările înşirate mai jos. Însă pot spune că mi-au fost relatate de persoane de încredere. Pe de altă parte, am trăit prea mult timp printre profesori. Şi am văzut şi auzit multe.

Marele adevăr e că mulţi dintre cei care visează să ajungă profesori nu numai că nu au chemarea necesară pentru această meserie, dar adesea nu fac nicio strădanie în această direcţie. Unii deţin calităţile necesare unui dascăl, dar, să fim realişti, nimeni nu s-a născut profesor. E nevoie de multă muncă şi, mai ales, dăruire şi implicare.

Unora le lipsesc multe. Există şi din cei total lipsiţi de calităţi. Despre ei doresc să scriu câteva cuvinte. Despre ei şi despre faptul că sistemul îi acceptă adesea la catedră. Pentru că nu există niciun fel de mecanism de selecţie al celor care au dreptul de a susţine examenul de titularizare. Dacă individul are diplomă de licenţă şi a absolvit Modulul – cei care lucrează în învăţământ ştiu despre ce Modul este vorba – are tot dreptul să se înscrie la examen. Dacă-l promovează, atunci are şi toate şansele să iasă la pensie din învăţământ.

Continue reading “Virtualii profesori, la fel ca şi elevii”

Abuzuri în Educaţie. Profesorii obligaţi să îşi asume finalizarea cursurilor CRED

La puţin timp după ce am renunţat la catedră mi-am dat seama că îmi lipseşte ceva. Deşi nu credeam că e posibil să mi se întâmple, am simţit pe propria piele ce înseamnă depresia post-catedră, dar nu despre asta este vorba. Am simţit că-mi lipsesc cursurile de perfecţionare.

Da, vorbesc despre acele cursuri de formare – cele mai multe inutile, lipsite de sens şi finalitate – care mi-au mâncat zilele. Sper că se simte sarcasmul când vorbesc cât de mult am simţit lipsa acelor cursuri… Am simţit lipsa orelor de curs, mi-a fost dor de elevi – nu de toţi, evident – am simţit lipsa colegilor (selectiv). În primul an am resimţit din plin lipsa vacanţei de vară dar… Dar nici măcar o singură clipă nu mi-au lipsit cursurile de perfecţionare. Am depăşit momentul fără niciun fel de regrete.

Continue reading “Abuzuri în Educaţie. Profesorii obligaţi să îşi asume finalizarea cursurilor CRED”

Rezultatele la Bac şi principiul GIGO

Se pare că în societatea românească deprinderile comuniste mor greu. Astfel, de fiecare dată când se afişează rezultatele la Bacalaureat sau Evaluarea Naţională încep văicărelile. Cică procentul este slab, elevii nu mai învaţă şi – evident, că doar despre comunism vorbim – se poate şi mai bine. Ani şi ani de zile politrucii de la judeţ sau chiar de la Minister ne-au tocat cu asta. După ce ne lăudau un pic, chiar dacă situaţia numai de lăudat nu era, începeau cu “E bine, tovarăşi, dar se poate şi mai bine”. Normal, tovarăşi, trebuie să ne mobilizăm pentru ca, sub îndrumarea Partidului, să crească producţia de note bune la hectar.

Se pare că acele vremuri revin pentru că, deşi promovabilitatea la Bacalaureat a fost de 67,2%, oficialii învăţământului – şi nu numai – vorbesc despre o situaţie dezastruoasă. Ecaterina Andronescu e nemulţumită şi are tot felul de semne de întrebare. De ce au lipsit câteva mii de elevi la prima probă? De ce e promovabilitatea atât de redusă? Ameninţă, desigur, cu controale…

Continue reading “Rezultatele la Bac şi principiul GIGO”

Directorii nu fac cafea pentru femeile de serviciu

Majoritatea directorilor de care am avut parte de-a lungul timpului începeau să dezvolte o relaţie stranie cu femeile de serviciu. Cum ajungeau pe funcţie, cum începeau să fie vizitaţi la domiciliu de către acestea. Din păcate, astfel de situaţii nu sunt izolate, nu-i caracterizează doar pe acei câţiva directori de şcoală sub conducerea cărora mi-am desfăşurat activitatea la catedră (şi din cauza cărora am şi renuţat, în cele din urmă, la cariera de cadru didactic), ci reprezintă un fenomen cu acoperire în toată România.

Până să se trezească pe funcţie, profesoraşii cu ambiţii mari nu dau doi bani pe femeile de serviciu. Le consideră invizibile; nici măcar demne să le salute sau să le răspundă la salut. Asta în condiţiile în care, cei mai mulţi dintre aceşti parveniţi nu sunt capabili să respecte munca celor care fac curat atât în urma elevilor cât şi în urma lor.

Am trecut prin şcoli în care unii dintre cei care aveau pretenţia să fie comparaţi cu Domnul Trandafir îşi lăsau ambalajele de la biscuiţi şi covrigei pe masa din cancelarie. Unele doamne îşi lăsau scrumul ţigărilor pe câte o farfuriuţă ce, firesc, trebuia să fie golită de către femeia de serviciu.

Continue reading “Directorii nu fac cafea pentru femeile de serviciu”

Dezastru la Evaluarea Naţională. Din ce punct de vedere?

Nici bine nu s-au afişat rezultatele la Evaluarea Naţională şi corul Casandrelor a început să se jeluiască. Vai de noi şi de noi, cum se duce învăţământul românesc de râpă. Nostalgicii nu au pierdut nici ei ocazia – păi se putea? – să puncteze. Pe vremea lui Ceauşescu era învăţământ de calitate, nu ca acum…

An de an, după ce se afişează rezultatele la Evaluarea Naţională sau la Bacalaureat, încep discuţii şi se trag concluzii. Învăţământul se degradează de la un an la altul. Asta e concluzia iniţială. De la care se desprind altele. Şi ele tot despre degradare vorbesc…

Copiii nu mai învaţă cum învăţau pe vremuri, este concluzia nostalgicilor care ignoră cu seninătate nişte aspecte cât se poate de evidente. În acele vremuri în care ei se ancorează cu încăpăţânare se învăţa. Însă nu toată lumea învăţa, de ce să nu fim corecţi şi să ignorăm adevărul istoric? Pe atunci nu tot absolventul de gimnaziu era forţat să meargă la liceu; cei mai mulţi ajungeau la şcolile profesionale. Şi de ce să nu recunoaştem că pe atunci admiterea în liceu se făcea în limita numărului de locuri disponibile. La liceele mai slab cotate era mai important să te prezinţi la examen decât să scrii ceva. Aşa că exista posibilitatea de a fi admis în liceu fără să ştii pe ce lume trăieşti. Sună cunoscut?

Continue reading “Dezastru la Evaluarea Naţională. Din ce punct de vedere?”

Eterna Ambrambrica a comis-o din nou… Broşurile cu admiterea, livrate prin email

Sincer, m-am cam săturat de experimentele la care e supus învăţământul românesc de câteva decenii încoace. M-am săturat să aud despre generaţii de sacrificiu. M-am săturat…

Nu mai vreau să aud de reforme făcute cu picioarele, de către persoane care habar nu au pe ce lume trăiesc. Nu înţeleg de ce s-a ajuns ca reformarea învăţământului preuniversitar să fie făcută de o persoană care habar nu are ce este cu acest învăţământ. O fi Ecaterina Andronescu mare profesor universitar, dar asta nu înseamnă că se pricepe la orice. Şi se pare că doamna ministru vrea să demonstreze nu doar că nu se pricepe, ci că este şi răuvoitoare.

Una dintre cunoştinţele mele, care are o fată în clasa a VIII-a, mi se plângea zilele trecute că broşurile cu Admiterea în liceu nu au ajuns la elevi. M-a cam mirat treaba respectivă şi i-am spus să ia legătura cu diriginta clasei.

Continue reading “Eterna Ambrambrica a comis-o din nou… Broşurile cu admiterea, livrate prin email”

Iunie – luna când părinţii loazelor apar la şcoală

Luna iunie este, din multe puncte de vedere, începutul sfârşitului. Nu e cazul să vă gândiţi la ce e mai rău; e vorba doar de tămbălăul care începe odată ce sfârşitul anului se apropie cu repeziciune.

Unul dintre numeroasele motive pentru care nu regret că am făcut pasul decisiv în alegerea unei alte cariere la vârsta la care alţi colegi îşi aşteaptă nepoţii e legat de această perioadă. Pentru că iunie este luna în care părinţii loazelor îşi fac, în sfârşit, apariţia la şcoală.

Şi indivizii – şi mai ales individele – nu fac efortul ăsta pentru că le-ar păsa vreo clipă de situaţia şcolară a odraslelor, ci pentru că progeniturile sunt ameninţate de corigenţe sau chiar repetenţie. Iar o astfel de eventualitate îi sensibilizează până şi pe cei mai delăsători părinţi. Pe ei nu-i interesează că Gigel – un Gigel oarecare, nu unul anume – nu a învăţat un an întreg. Nu le pasă câtuşi de puţin că progenitura a deranjat orele constant, făcând un iad viaţa profesorilor şi deranjându-i pe acei colegi care chiar doresc să înveţe.

Continue reading “Iunie – luna când părinţii loazelor apar la şcoală”

Reformă fără sacrificii nu există

Nu sunt – şi nici nu am fost vreodată – fan al fostului, actualului şi viitorului ministru ale Educaţiei, veşnica Ecaterina Andronescu. Femeia asta a reuşit să bulverseze total un sistem care şi aşa avea un echilibru destul de fragil. Am petrecut prea mulţi ani în sistem aşa că nu mai pot fi dus de nas cu prostii de genul „aveam un învăţământ performant, dar ăştia l-au distrus”. România nu a avut niciodată un sistem de educaţie cu adevărat performant. Gunoiul din învăţământ este ascuns sub preş de decenii întregi şi totul dă foarte bine în statisticile măsluite cu larga implicare a directorilor şi profesorilor care vor ca totul „să fie bine”.

Însă Andronescu a venit, în sfârşit, cu o idee bună. Aproximativ bună, dacă ţinem cont de contextul în care a fost lansată.

Androneasca – să nu mai spunem Ministerul Educaţiei pentru că se ştie foarte bine cine decide pe acolo – vrea să reducă numărul de clase de liceu şi să crească numărul celor de profesională. Sincer, de mult timp aşteptam asta. Această măsură nu e necesară, e obligatorie. Prea mulţi elevi care nu ştiu pe ce lume trăiesc au fost băgaţi cu forţa în liceu. Şi odată admişi la liceu nu au devenit interesaţi de învăţătură, ci au aplicat politica mărului putred care le strică şi pe cele bune.

Continue reading “Reformă fără sacrificii nu există”