Teacher in Romania - Un blog pentru cei care mai cred in puterea educatiei

Eterna Ambrambrica a comis-o din nou… Broşurile cu admiterea, livrate prin email

Sincer, m-am cam săturat de experimentele la care e supus învăţământul românesc de câteva decenii încoace. M-am săturat să aud despre generaţii de sacrificiu. M-am săturat…

Nu mai vreau să aud de reforme făcute cu picioarele, de către persoane care habar nu au pe ce lume trăiesc. Nu înţeleg de ce s-a ajuns ca reformarea învăţământului preuniversitar să fie făcută de o persoană care habar nu are ce este cu acest învăţământ. O fi Ecaterina Andronescu mare profesor universitar, dar asta nu înseamnă că se pricepe la orice. Şi se pare că doamna ministru vrea să demonstreze nu doar că nu se pricepe, ci că este şi răuvoitoare.

Una dintre cunoştinţele mele, care are o fată în clasa a VIII-a, mi se plângea zilele trecute că broşurile cu Admiterea în liceu nu au ajuns la elevi. M-a cam mirat treaba respectivă şi i-am spus să ia legătura cu diriginta clasei.

Iunie – luna când părinţii loazelor apar la şcoală

Luna iunie este, din multe puncte de vedere, începutul sfârşitului. Nu e cazul să vă gândiţi la ce e mai rău; e vorba doar de tămbălăul care începe odată ce sfârşitul anului se apropie cu repeziciune.

Unul dintre numeroasele motive pentru care nu regret că am făcut pasul decisiv în alegerea unei alte cariere la vârsta la care alţi colegi îşi aşteaptă nepoţii e legat de această perioadă. Pentru că iunie este luna în care părinţii loazelor îşi fac, în sfârşit, apariţia la şcoală.

Şi indivizii – şi mai ales individele – nu fac efortul ăsta pentru că le-ar păsa vreo clipă de situaţia şcolară a odraslelor, ci pentru că progeniturile sunt ameninţate de corigenţe sau chiar repetenţie. Iar o astfel de eventualitate îi sensibilizează până şi pe cei mai delăsători părinţi. Pe ei nu-i interesează că Gigel – un Gigel oarecare, nu unul anume – nu a învăţat un an întreg. Nu le pasă câtuşi de puţin că progenitura a deranjat orele constant, făcând un iad viaţa profesorilor şi deranjându-i pe acei colegi care chiar doresc să înveţe.

Reformă fără sacrificii nu există

Nu sunt – şi nici nu am fost vreodată – fan al fostului, actualului şi viitorului ministru ale Educaţiei, veşnica Ecaterina Andronescu. Femeia asta a reuşit să bulverseze total un sistem care şi aşa avea un echilibru destul de fragil. Am petrecut prea mulţi ani în sistem aşa că nu mai pot fi dus de nas cu prostii de genul „aveam un învăţământ performant, dar ăştia l-au distrus”. România nu a avut niciodată un sistem de educaţie cu adevărat performant. Gunoiul din învăţământ este ascuns sub preş de decenii întregi şi totul dă foarte bine în statisticile măsluite cu larga implicare a directorilor şi profesorilor care vor ca totul „să fie bine”.

Însă Andronescu a venit, în sfârşit, cu o idee bună. Aproximativ bună, dacă ţinem cont de contextul în care a fost lansată.

Androneasca – să nu mai spunem Ministerul Educaţiei pentru că se ştie foarte bine cine decide pe acolo – vrea să reducă numărul de clase de liceu şi să crească numărul celor de profesională. Sincer, de mult timp aşteptam asta. Această măsură nu e necesară, e obligatorie. Prea mulţi elevi care nu ştiu pe ce lume trăiesc au fost băgaţi cu forţa în liceu. Şi odată admişi la liceu nu au devenit interesaţi de învăţătură, ci au aplicat politica mărului putred care le strică şi pe cele bune.

Profesorii nu ar trebui să fie numiţi preşedinţi de secţie de vot

Articolul nu are nicio legătură cu politica, e doar un punct de vedere personal, dar fiecare poate să tragă concluzia care-l avantajează. Trăim într-o ţară liberă în care fiecare om are dreptul la o părere. Iar eu unul, recunosc, am cam început să abuzez de privilegiul ăsta. Prea mult timp am tăcut şi am tremurat la gândul că cineva – un binevoitor de cancelarie, poate cel mai bun prieten – va trânti un raport la Securitate. raport care-mi va aduce o invitaţie într-un loc dătător de fiori şi nu numai.

Ieri am muncit. Încă de la ora şapte dimineaţa, pentru că aşa e programul. Dar ieri a fost prima zi de după un scrutin de vot în care am mai marcat un motiv pentru care nu-mi pare rău că am plecat de la catedră.

De regulă, programul meu de luni (vorbesc de perioada când eram profesor) începea mai târziu. Fie lucram cu clasele de după amiaza, fie aveam ore de pe la 10 – 12. Acesta era programul meu obişnuit. Însă atunci când aveau loc scrutinuri de vot lucrurile se schimbau niţel. Încă de vineri sau chiar de joi, eram chemat la direcţiune.

Doamna ministru Andronescu, vrem anchetă serioasă în legătură cu incidentele de la Lipova

În ultima perioadă ministrul Educaţiei Naţionale, doamna Ecaterina Andronescu a intrat într-un con de umbră. Nu prea i se mai aude glasul. Sau, mai bine zis, nu i-l mai aud eu iar asta, fără doar şi poate, pentru că nu prea am timp să urmăresc ce se întâmplă în spaţiul public. Muncesc cât trei pentru ca din taxele mele să poată fi întreţinuţi participanţii la mitinguri. Şi să nu-i uit pe politicieni.

Pe lângă efortul de a distruge învăţământul românesc, Ecaterina Andronescu s-a mai făcut remarcată pentru un lucru: abilitatea de a emite sentinţe pentru tot ceea ce mişcă în sistem. S-a scris prin presă ceva despre vreun profesor? Ministrul nu are răbdarea să aştepte concluziile unei anchete competente; ministrul îşi dă cu părerea. Trebuie dat afară, trebuie reciclat, trebuie evaluat…

Joi, 9 mai, NU este zi liberă în învăţământ

O informaţie care ar trebui să ajungă la toţi părinţii care au copii la şcoală, dar mai ales la acei părinţi care locuiesc în judeţele din Moldova.

Asta pentru că unii dintre profesorii din Moldova au început de ceva vreme să se plângă că directorii îi silesc să meargă joi, 9 mai, la mitingul PSD de la Iaşi. Dacă punem alături cuvintele “miting” şi “PSD” e clar, vorbim de o acţiune politică. Până la urmă e firesc; suntem în plină campanie electorală pentru Europarlamentare.

Nefiresc e însă faptul că unii dintre profesori au început să acuze presiuni din partea directorilor – şi nu numai – pentru a fi prezenţi la Iaşi la miting, aşa cum am precizat mai sus. Şi, poate şi mai nefiresc, e că mulţi se vor duce la Iaşi. Nu pentru că ard de nerăbdare să-şi exprime ataşamentul faţă de Dragnea şi PSD, ci pentru că nu prea au altă soluţie.

Profesorii sunt umiliţi chiar şi când li se plătesc hotărârile judecătoreşti

6 mai 2010. O zi tristă pentru România. Ziua în care Guvernul Băsescu – să nu ne amăgim cu iluzia oficială; Boc era doar un premier de decor – a tăiat salariile a milioane de români. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, “premierul” Băsescu a ridicat şi cota TVA de la 19% la 24%.

”Vă aduceţi aminte de data de 6 mai 2010. Aş putea spune cea mai grea zi din viaţa mea ca şef al statului, ziua în care am anunţat măsurile de austeritate în vederea redobândirii echilibrelor macroeconomice ale ţării” declara Băsescu prin 2013, atunci când le mulţumea românilor că au suportat tăierile de salarii şi pensii.

Auto Draft

După cum s-a demonstrat ulterior, nu era nevoie de astfel de tăieri pentru a menţine echilibrul, dar acestea au fost efectuate, totuşi, deoarece gaşca din jurul preşedintelui Băsescu se temea că rămâne fără ciolane de ros. Ei s-au ales cu buzunarele pline iar greutăţile le-am suportat noi. Băsescu mai are tupeul să ne întrebe dacă ne aducem aminte de zua de 6 mai 2010. Băse, dar tu ai impresia că am uitat-o vreo clipă?

La aproape zece ani după gestul criminal făcut de Băsescu, Ecaterina Andronescu, ministrul Educaţiei, anunţă că până de Paşte vor fi plătite integral hotărârile judecătoreşti pentru cadrele didactice. O manevră electorală, desigur, numai bună de adus voturi într-un an în care au loc două scrutinuri electorale de importanţă medie. Să nu spună careva că aleşii României în Parlamentul European vor face minuni. Iar PSD are nevoie de voturi şi crede cu naivitate că plata hotărârilor judecătoreşti să i le aducă.

Sincer, aştept de la profesori un comportament mai vertical. Adică să nu voteze PSD doar pentru atâta lucru. Dacă găsesc alte motive, treaba lor, trăim într-o ţară liberă şi fiecare e liber să procedeze cum vrea.

Însă pe mine mă deranjează că aleşii prezintă plata hotărârilor judecătoreşti drept o mare realizare a guvernării. La aproape zece ani de zile după ce au fost jefuiţi dintr-o semnătură a preşedintelui Băsescu, încă mai există profesori care nu şi-au primit banii. E incredibil aşa ceva… După zece ani încă sunt oameni care nu şi-au primit banii pentru care au muncit.

Umilitor e însă faptul că profesorii au fost puşi în situaţia de a da statul în judecată pentru a-şi primi banii. De ce e necesar să te judeci cu statul pentru a primi banii care ţi-au fost luaţi de stat cu japca? Statul ţi-a luat banii, e clar. S-a împrumutat de la tine pentru a subvenţiona gaşca de parveniţi politici. Aşa cum a existat o Odronanţă prin care salariile au fost tăiate, ar trebui să existe o altă Ordonanţă prin care profesorii să-şi poată primi lefurile ciuntite înapoi, fără procese, fără hotărâri judecătoreşti. De ce când taie statul lefuri procedura este atât de simplă iar când statul trebuie să restituie banii totul devine atât de greoi încât pot trece şi până la zece ani până un cadru didactic să-şi primească banii?

Scriind aceste rânduri mi-am adus aminte de Ocaua lui Cuza. Celebra Oca, aia cu care un negustor necinstit a fost plimbat având-o atârnată de gât, alături de ocaua cinstită. “Cu asta nu… Cu asta da…”. Mai ţineţi minte povestea? Dacă nu, sunteţi prea tineri…

Autorităţile statului au acţionat cu dublă măsură. Pe de o parte au luat banii bugetarilor fără să întrebe pe nimeni. Măsură de austeritate… Când primejdia a trecut oamenii au fost obligaţi să dea statul în judecată. Şi aici au apărut tot felul de inechităţi. În timp ce unele instanţe s-au pronunţat foarte repede, altele au tergiversat procesele. Unii şi-au primit banii integral, alţii încă mai aşteaptă.

Iar acum autorităţile statului dau banii profesorilor dar fac în aşa fel încât gestul are ceva umilitor în el. Şi e umilitor, pe bune. După ce statul şi-a bătut joc de tine, să te mai folosească şi pe post de agent electoral. Pentru că asta vor face cei de la Guvernare, vor trece plata integrală a hotărârilor judectoreşti în contul realizărilor.

Programul “Mărul otrăvit” pentru olimpicii din România

Zilele trecute am zăbovit ceva mai mult decât de obicei pe blogul “Doi Mici și un Anc “, blogul unor oameni care ştiu foarte bine cu ce se mănâncă cercetarea. Octavian Micu, Mihai Miclauş şi Lucian Ancu ştiu mai multe despre cercetare şi învăţământ decât toată ceata năimită la Minister. Asta pentru că oamenii trăiesc în lumea reală şi nu într-o lume în care totul este foarte bine doar pe hârtie.

Pentru că aceasta este marea dramă a învăţământului românesc. Totul arată perfect pe hârtie, în ciuda faptului că învăţământul se degradează de la an la an miniştii care s-au perindat la cârma ministerului au încercat să ne asigure că totul e bine. Sau, mai degrabă, aproape bine. Pentru că miniştrii au promis reforme. Cum le-au sucit, cum le-au gândit, cum le-au aplicat se vede foarte bine. Din rău în mai rău şi se înaintează pe aceeaşi cărare bătătorită dar care duce către prăpastie.

Atunci când nesimţirea se întâlneşte cu oportunitatea, educaţia nu are nicio şansă

Cred că aţi auzit cu toţii – cei care mai treceţi din când în când pe aici – despre cazul din comuna Frăsinet, judeţul Călăraşi. E vorba despre primarul care vrea să-l dea afară pe directorul şcolii. Acel director care i-a fost atât elev cât şi angajat.

Mda, la prima vedere pare de râs. Genul de întâmplare descrisă de români cu expresii de genul “S-a suit scroafa-n copac”. Unii au râs de situaţia asta. Cum, domnule, să vrea să-l dea afară fostul paznic de la şcoală? Ăla care i-a mai fost şi elev? Numai în România se poate întâmpla una ca asta…

Din păcate, nu doar în România se întâmplă astfel de aberaţii, dar deocamdată pe meleagurile astea trăim şi e absolut firesc să ne dorim să fie ceva mai bine. Suntem sătui de treizeci de ani de impostură şi amatorism în toate domeniile. Treizeci de ani care vin după deceniile de comunism feroce. Vrem şi noi să trăim într-o ţară normală, nu într-o democraţie atât de originală că deja stârneşte greaţa.