Teacher in Romania - Un blog pentru cei care mai cred in puterea educatiei

Şi unul ca ăsta a fost ministru al Educaţiei…

Din când în când mai răsfoiesc şi eu câte un ziar. Mai mult virtual decât fizic, dar mai citesc şi eu presa. Şi la un moment dat am dat peste o ştire care, la prima vedere, părea produsă în laboratorul unui site de umor. Cică adevăratul criminal în cazul de la Caracal ar fi preşedintele Iohannis. Afirmaţia îi aparţine avizatului – păi de putea altfel? – Liviu Marian Pop, fost lider de sindicat şi fost ministru al Educaţiei Naţionale. Ştiţi, ăluia care i se mai spune şi Genunche, individul care a reuşit să inducă în profesori teama că va fi mai eficient în ruinarea Educaţiei decât Ecaterina Andronescu. Noroc că nu a pierdut prea mult timp pe la Minister, că reuşea să dovedească imposibilul…

Cică individul a stat de vorbă cu nişte tineri români aflaţi la studii prin Danemarca. Sincer, mă îndoiesc că Liviu Pop este capabil să identifice Danemarca pe o hartă a Europei, dar asta e altă parte a problemei.

Problema adevărată e reprezentată de concluzia la care a ajuns Pop după ce a stat de vorbă cu tinerii respectivi. Cică autorul moral al crimei de la Caracal este preşedintele Iohannis. Dacă preşedintele ţării s-ar fi implicat corespunzător, tragedia nu ar mai fi avut loc. Lăsaţi Guvernul, lăsaţi Ministerul de Interne, preşedintele Iohannis e vinovat de moartea Alexandrei. Cam acesta a fost mesajul lui PLM. Pop Liviu Marian…

Cine este adevăratul vinovat în cazul învăţătoarei-jandarm din Satu Mare

Ştirea conform căreia doi elevi din satul mare au fost atacaţi cu spray lacrimogen chiar de către învăţătoarea lor a devenit virală la scurt timp după ce a fost lansată în spaţiul public. Şi, aşa cum era de aşteptat, spiritele s-au cam încins pe marginea subiectului. Au fost mulţi care au găsit că e ceva de râs în toată afacerea asta. Unii s-au grăbit să-i recomande să se angajeze la Jandarmerie, pentru că acolo nu numai că nu riscă nimic dacă gazează copii, femei sau bătrâni, dar are toate şansele să facă rost de promovare.

Alţii s-au repezit să înfiereze tot ceea ce înseamnă cadru didactic în ţara asta. În logica lor strâmbă au ajuns să considere că dacă un cadru didactic a comis o asemenea tâmpenie, e clar că te poţi aştepta la activităţi asemănătoare de la orice alt dascăl. Personal, consider că astfel de specialişti în gândire nu sunt cu nimic mai prejos decât învăţătoarea din judeţul Satu Mare. Care, apropo, a fost reţinută de Poliţie. Pentru cât timp? Nu se precizează. Cică iniţial pentru 24 de ore cu propunere de arestare preventivă. Apoi nu s-a mai comunicat nimic…

Glume de idioţi pe seama profesorilor, elevilor şi părinţilor

Azi, la prima oră, m-a sunat un fost coleg de cancelarie. Şi, după ce mi-a dat „Bună ziua” omul a atacat direct:

-Nu poţi să-mi faci şi mie rost de un loc de muncă? Pe camion, dacă se poate, că mă apuc să fac şcoala de şoferi profesionişti…

Nu prea stă în puterea mea să fac rost de locuri de muncă. Am găsit pentru mine, dar pentru alţii… În fine, i-am spus că voi face tot ceea ce îmi stă în putere. Şi chiar asta voi face. Însă l-am întrebat de ce vrea să fugă din sistem. În treacăt fie spus, acum vreo zece ani omul îmi tot explica ce bine este în învăţământ. Dar să lăsăm asta…

-Omule, nu mai pot. Chiar nu mai pot. M-am săturat până peste cap de toţi şi de toate. Vreau să las catedra şi să-mi găsesc ceva de făcut. Nu contează ce, în momentul ăsta sunt aşa de disperat că m-aş angaja şi gunoier sau la spaţii verzi.

Minuni de toamnă la încadrare

Zilele trecute am aflat de la un fost coleg că la una dintre şcolile la care am lucrat s-a petrecut un fel de minune. Spun un fel de minune pentru că mi-e cam silă să asociez ceea ce s-a întâmplat la şcoala respectivă cu un miracol în adevăratul sens al cuvântului.

Concret, la şcoala respectivă, angajaţii pensionari reprezintă o treime din personal. Iar din acea treime circa jumătate au sărit de şaptezeci de ani.

Informaţia asta m-a cam pus pe gânduri şi, între două curse cu camionul, m-am apucat de făcut cercetări. Nu foarte profunde, recunosc. Nu dispun de timpul necesar şi nici de logistica necesară. Dar, concret, am sunat o parte dintre colegii de serviciu şi i-am întrebat nevinovat cum e treaba pe la ei în ceea ce priveşte încadrarea. Şi, că tot veni vorba, cum staţi cu pensionarii?

Se anunţă un an şcolar dezastru

Luni, 9 septembrie, începe şcoala. Pentru elevi, deoarece profesorii au fost chemaţi la şcoală încă de la începutul lunii.

Începe un an şcolar care ameninţă să fie mult mai prost decât cei care l-au precedat. Şi dacă ne gândim că au fost nişte ani foarte nocivi, e clar că viitorul nu arată bine nici pentru cel mai exaltat dintre optimişti.

Probleme au fost şi vor mai fi, dar ca anul acesta…

În primul rând, anul şcolar începe fără un ca ministerul Educaţiei să aibă în fruntea lui un ministru. Unul desemnat în adevăratul sens al cuvântului şi nu sorogatul de Breaz. Breaz e ministru interimar, adică genul de ministru care ţine locul cald până se oboseşte cineva să-şi asume portofoliul Educaţiei.

Domnilor profesori, v-aţi luat adeverinţa?

Adeverinţă, certificat, dovadă., cazier sexual, cum i-o mai spune…

Iniţial am crezut că este o glumă, o glumă din categoria celor menite să discrediteze partidul aflat la guvernare – de parcă nu s-ar descurca minunat şi fără ajutor la acest capitol. Cum, frate, să-i ceri unui profesor, să ducă la şcoală o adeverinţă – să-i spunem aşa – eliberată de organele competente, din care să rezulte că nu figurează în baza de date cu agresori sexuali? Pare o măsură născocită de scenariştii filmelor cu şi pentru proşti; acele filme care îţi spun când să râzi, să nu cumva să treacă poanta pe lângă tine şi să o ignori ca prostul (păi nu de aia sunt filme cu şi pentru proşti?). Şi, totuşi, nu e.

Cu care părinţi aţi vorbit, doamna Dăncilă?

Nu sunt misogin de felul meu. La modul cel mai serios. Consider că respectul reciproc între sexe ar trebui să fie considerat normalitate şi nu obligaţie. Însă când o văd pe matracuca din fruntea Guvernului cum dă ochii peste cap şi cum pretinde că este cel mai jignit premier al României doar pentru că este femeie , îmi vin pe limbă tot felul de remarci cu caracter sexist. Şi nu doar că simt nevoia să le rostesc, dar o şi fac. Bine, privitor la acest aspect aş putea păstra discreţia şi să spun că reuşesc să-mi ţin limba-n frâu. Dar cât timp am pretenţia că spun adevărul – adevărul aşa cum îl văd eu – mă văd silit să o fac şi în ceea ce mă priveşte.

Madam Dăncilă a reuşit să distrugă o ţară întreagă mai eficient decât o armată bine înzestrată şi pusă pe vandalism. Şi nesimţita nu doar că ţine cu dinţii de funcţie – dacă ar avea un pic de demnitate ar demisiona – dar mai are pretenţii. Pretenţia că suntem mai proşti decât ea. Pe bune, asta crede madam Veorica despre cetăţenii acestei ţări.

Profesorii încă nu s-au revoltat?!

Atunci când am părăsit sistemul de învăţământ am făcut-o pentru că am concluzionat că “Mai rău nu se poate”. Recunosc, au fost destul de multe momentele în care mi-a părut rău că am lăsat catedra în favoarea activităţilor de liber profesionist. Pot spune că mi-au lipsit – şi încă îmi lipsesc – elevii, orele şi o parte dintre colegi.

Dacă m-aş întoarce la catedră? Din păcate răspunsul este negativ. Categoric negativ. Cel puţin în condiţiile actuale. Nu m-aş mai întoarce la catedră decât dacă tot ceea m-a făcut să-mi iau – vorba românului – lumea în cap, ar fi îndepărtat din sistem.

La începutul articolului am scris ceva de genul “Mai rău nu se poate”. Din păcate, dacă e să mă raportez la momentul actual comparativ cu cel în care am decis să arunc prosopul (cine e pasionat de box ştie despre ce vorbesc), mi s-a demonstrat cu vârf şi îndesat că se poate mai rău.

E mult mai rău decât în urmă cu doi ani. Şi, din păcate – cred că o deja am abuzat prea mult de expresia asta – lucrurile nu arată deloc bine. Acum nu mai spun “Mai rău nu se poate” ci sunt cât se poate de sigur că va fi mai rău. Şi asta îmi scoate din cap şi din suflet, din inimă, de unde vreţi dumneavoastră, toate regretele privitoare la faptul că, la aproape cincizeci de ani, am început o viaţă nouă în alt domeniu.

Virtualii profesori, la fel ca şi elevii

Ţin să precizez încă de la început că nu am participat niciodată în calitate de supraveghetor la examenul de Titularizare. Nici în calitate de candidat nu m-am prea înghesuit, prin urmare n-am fost martor direct la întâmplările înşirate mai jos. Însă pot spune că mi-au fost relatate de persoane de încredere. Pe de altă parte, am trăit prea mult timp printre profesori. Şi am văzut şi auzit multe.

Marele adevăr e că mulţi dintre cei care visează să ajungă profesori nu numai că nu au chemarea necesară pentru această meserie, dar adesea nu fac nicio strădanie în această direcţie. Unii deţin calităţile necesare unui dascăl, dar, să fim realişti, nimeni nu s-a născut profesor. E nevoie de multă muncă şi, mai ales, dăruire şi implicare.

Unora le lipsesc multe. Există şi din cei total lipsiţi de calităţi. Despre ei doresc să scriu câteva cuvinte. Despre ei şi despre faptul că sistemul îi acceptă adesea la catedră. Pentru că nu există niciun fel de mecanism de selecţie al celor care au dreptul de a susţine examenul de titularizare. Dacă individul are diplomă de licenţă şi a absolvit Modulul – cei care lucrează în învăţământ ştiu despre ce Modul este vorba – are tot dreptul să se înscrie la examen. Dacă-l promovează, atunci are şi toate şansele să iasă la pensie din învăţământ.

Abuzuri în Educaţie. Profesorii obligaţi să îşi asume finalizarea cursurilor CRED

La puţin timp după ce am renunţat la catedră mi-am dat seama că îmi lipseşte ceva. Deşi nu credeam că e posibil să mi se întâmple, am simţit pe propria piele ce înseamnă depresia post-catedră, dar nu despre asta este vorba. Am simţit că-mi lipsesc cursurile de perfecţionare.

Da, vorbesc despre acele cursuri de formare – cele mai multe inutile, lipsite de sens şi finalitate – care mi-au mâncat zilele. Sper că se simte sarcasmul când vorbesc cât de mult am simţit lipsa acelor cursuri… Am simţit lipsa orelor de curs, mi-a fost dor de elevi – nu de toţi, evident – am simţit lipsa colegilor (selectiv). În primul an am resimţit din plin lipsa vacanţei de vară dar… Dar nici măcar o singură clipă nu mi-au lipsit cursurile de perfecţionare. Am depăşit momentul fără niciun fel de regrete.