Citeşte până la final…

Ziua de ieri a fost (aproape) fantastică. Spun asta cu o oarecare undă de regret şi dezamăgire. Şi, dacă tot am spus-o, poate interesează pe cineva detaliile. Poate…

În primul rând o să vorbesc un pic despre partea fantastică. Ieri blogul a înregistrat un număr record de vizitatori. Câteva mii… Un record absolut pe care nu cred că-l voi egala foarte curând (e posibil să nu egalez vreodată această performanţă). Practic, ieri am primit mai multe vizite pe blog decât am primit cu totul până alaltăieri.

Aparent, asta ar trebui să mă bucure; orice bloger visează nu doar să-şi dea frâu liber imaginaţiei şi să-şi exprime neîngrădit ideile ci şi să fie citit. Până la urmă de asta scrie fiecare, să fie citit. Manuscrisele puse la sertar, chiar dacă sunt perfecte, nu vor schimba lumea în bine.

Ieri am fost vizitat. De blogul meu vorbesc. Articolul care a făcut să explodeze audienţa se poate citi aici. Din păcate, se pare că mulţi au vizitat pagina fără să citească şi articolul. Spun se pare pentru a îndulci un pic situaţia, dar acesta este adevărul. Mulţi au dat clic pe articol, au citit titlul şi au tras nişte concluzii. Concluzii pe care s-au grăbit să le concretizeze în ceva comentarii şi aprecieri, cele mai multe la adresa subsemnatului şi nu referitor la conţinutul articolului. Din păcate…

Astfel m-am pricopsit cu aprecieri destul de puţin măgulitoare de genul “habar nu ai tu câte ore muncesc eu ca profesor…”, “dacă ai munci şi tu cu adevărat ai observa că unui cadru didactic nu-i ajung patruzeci de ore pe săptămână”, “este uşor să vorbeşti când nu ştii pe ce lume trăieşti”, “patruzeci de ore? Tu chiar eşti tâmpit… Nu ajung nici cincizeci să rezolvi toată hârţogăraia şi tu ne spui să nu uităm că programul de lucru e de patruzeci de ore”. Şi lista ar putea continua… Având în vedere că multe aprecieri au venit pe Privat am ales să nu le fac publice.

Dacă cei care s-au grăbit să-şi dea cu părerea şi să mă înfiereze ar fi citit până la final, sunt sigur că ar fi ajuns la alte concluzii. Eu unul, ca om care are în spate decenii de activitate didactică, ştiu foarte bine ce înseamnă programul de lucru al unui profesor. Nu cred că am trăit vreo săptămână în care să nu am considerabil mai mult de patruzeci de ore de activitate. Şi exact asta am vrut să spun, că profesorul e plătit pentru patruzeci de ore dar munceşte mult mai mult.

Cu toate acestea, cei mai mulţi văd doar cele optsprezece ore ale profesorului şi pentru aşa ceva îl invidiază. E oarecum de aşteptat ca cei din afara sistemului să vadă doar atât dar tragic e că mulţi inspectori au impresia asta. Adică profesorul nu munceşte decât la catedră. Expresia din titlu nu-mi aparţine; e preluată de la majoritatea inspectorilor cu care ma-m întâlnit la cursuri sau consfătuiri. Chiar şi sindicaliştii o au în vocabular. când spui că salariul e prea mic, ţi se spune “E mic, dar sunteţi plătit pentru patruzeci de ore…”.

Personal am vrut să subliniez treaba cu patruzeci de ore. Da, domnule, atâta e programul. E drept că volumul de muncă al unui profesor este urialş, depăşeşte cu mult patruzeci de ore pe săptămână, dar profesorul ar trebui să muncească doar atât cât prevede legea. Adică nu mai mult de patruzeci de ore.

Legal, programul de lucru este de patruzeci de ore. Însă în realitate… Dacă spun că au fost zile în care am petrecut şi şaisprezece ore prestând activităţi specifice cadrului didactic mă crede cineva? Cineva care nu e profesor, desigur…

E trist că unii dintre profesorii care şi-au dat cu părerea nu au citit articolul ci doar titlul. Asta dovedeşte superficialitate şi în acţiune, şi în gândire. Din păcate, există şi asemenea oameni la catedră. Din păcate…

Şi, în încheiere, o mică dedicaţie muzicală. Sper să destind ceva feţe crispate. Nu am găsit nimic cu “Citeşte până la final” aşa că m-am descurcat cum m-am putut. O zi bună să aveţi. Şi nu uitaţi: dacă vreţi ca părerea voastră să conteze, citiţi până la final.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *