Doamna Andronescu, ca în Japonia vrem şi noi

Zilele trecute, împreună cu câţiva foşti colegi de serviciu, am avut o discuţie destul de lungă pe marginea năzbâtiilor imaginate de ministrul Eduaţiei, Ecaterina Andronescu. Care ţine cu tot dinadinsul să-şi merite porecla de „Groparul învăţământului românesc”.

Ultima idee? Cred că ştie toată lumea; Andronescu şi-a pus în cap să-i evalueze pe profesori după modelul japonez. Cică a găsit ea în legislaţia niponă ceva articole care i-au plăcut. Cică în Japonia, odată la trei ani, profesorii schimbă şcolile. Şi profesorii cei mai buni sunt trimişi la şcolile cu probleme. A, şi să nu uităm că în Japonia profesorii sunt evaluaţi odată la zece ani. Un examen pe disciplina pe care o predau şi unul din pedagogie. Se ştie că pedagogia evoluează.

Nu am putut să nu remarc faptul că, printre profesori, există un curent de opinie complet defavorabil ideii de reformă născute în mintea Ecaterinei Andronescu. Însă eu personal am ajuns la concluzia că îmi place Japonia şi sistemul ei de învăţământ. Şi, cu voia dumneavoastră, aş detalia puţin.

De ani de zile cadrele didactice au fost tracasate cu deviza „Vrem rezultate ca în Vest”. Da, asta s-a cerut de la profesori. Rezultate ca în Germania, Franţa, Italia, Belgia. Asta în timp ce ni se ofereau salarii ca în Est. Am lucrat ani întregi pe un salariu mai mic de o sută de dolari în timp ce cârmuitorii învăţământului au cerut rezultate ca în Vest fără să ofere nici măcar un procent din condiţile din Italia, de pildă. Mereu ni s-au oferit ca exemplu eficienţa sistemului din Vestul Europei fără însă să fim ajutaţi – măcar în ceea ce priveşte baza materială – să recuperăm decalajul. Dar ni s-a cerut…

Acum suntem atenţionaţi că profesorii vor fi evaluaţi ca în Japonia. Asta pentru că Andronescu are impresia că eficienţa sistemului educaţional nipon stă doar în faptul că profesorii sunt evaluaţi odată la zece ani. Nimic mai fals, oameni buni, nimic mai fals…

Nu evaluarea cadrelor didactice a dus la performanţele învăţământului japonez ci atenţia pe care guvernul şi societatea niponă le acordă educaţiei. În Japonia profesorii se bucură de un statut social foarte înalt, de neimaginat în România. Profesorii sunt singura categorie socio-profesională ce nu trebuie să se plece în faţa împăratului pentru că li s-a recunoscut rolul esenţial în formarea societăţii. În România profesorii sunt bătaia de joc a autorităţilor locale, a directorilor şi a inspectorilor parveniţi politic. Nici din partea familiilor elevilor nu au parte de mai mult respect.

În Japonia sunt preferaţi profesorii tineri, astfel că cei care ating o anumită vârstă ies la pensie, nu fac cerere de prelungire a activităţii ca în România. Asta pentru că primesc şi pensii adevărate, nu o bătaie de joc ca în România. În Japonia, în momentul pensionării, un cadru didactic primeşte peste 150000 de dolari în timp ce în ţara în care Andronescu este ministru primeşte o pensie de aproximativ 400 de dolari. Sincer, în ultima vreme nu am auzit de pensii mai mari de 1600 de lei la colegii care s-au pensionat.

Profesorii din Japonia primesc salarii adevărate. Un profesor debutant primeşte cicrca 20000 de dolari anual în timp ce unul cu vechime şi familie se apropie de 60000 de dolari anual. Da, aţi citit bine, acesta este salariul pentru profesorul familist. Asta pentru că în Japonia guvernul sprijină şi familia profesorului în timp ce la noi… Încă încerc să-mi scot din minte imaginea colegei care făcea zilnic o navetă de aproape două sute de kilometri în timp ce acasă o aştepta fiica de doi ani şi ceva. Asta pentru că pe nimeni de la Inspectorat nu a interesat-o problema colegei iar în România pe nimeni nu interesează ce faci cu copilul de la vârsta de doi până la trei ani. Creşe nu prea există iar concediul de creştere a copilului se acordă numai până la doi ani. Dacă nu ai un soţ şomer sau părinţi pensionaţi în adevăratul sens al cuvântului atunci chiar că ai încurcat-o.

Vreau şi eu condiţii ca în Japonia, doamna Andronescu. Vreau să fiu evaluat ca în Japonia şi nu în fiecare an cum mi s-a întâmplat când dădeam examen de titularizare. Ce folos că notele erau mari dacă nu existau posturi? Dar a fost o perioadă în care am fost evaluat an de an. Sincer, mi-ar conveni să fiu evaluat doar odată la zece ani.

Şi, dacă tot vreţi să importaţi modelul japonez, să nu ne oprim doar la ce vă convine dumneavoastră. Să introducem în legislaţia Educaţiei şi ce doresc profesorii, elevii şi părinţi. Oferiţi profesorilor salarii ca în Japonia, nu spuneţi că nu se poate. Parlamentarii români câştigă mai mult decât cei japonezi; de ce să nu câştige şi profesorii din România măcar cât cei din Japonia?

Vrem baze materiale ca în Japonia. Vrem ca profesorii români să aibă statutul celor din Japonia. Vrem ca statul să acorde importanţă elevilor – ştiţi că în Japonia o rută feroviară a fost menţinută ani de zile doar pentru ca o singură elevă să poată face naveta la şcoală? Vrem un învăţământ nipon în adevăratul sens al cuvântului, doamna Andronescu. Mă îndoiesc că directorii din şcolile japoneze sunt numiţi pe criterii politice iar inspectorii şcolari sunt interesaţi doar de propria parvenire aşa cum se întâmplă într-o anume ţară din Europa.

Şi, că tot aţi adus vorba de japonezi, haideţi să vorbim de onoare. Ştiţi ce face un samurai japonez când reforma dă greş? În ţara Soarelui-Răsare îi spune seppuku. Pe la noi s-a încetăţenit termenul greşit de harakiri…

Vreau un învăţământ ca în Japonia. Doar aşa ceva m-ar convinge să revin la catedră. Până atunci să ne mulţumim cu cerinţe ca în Japonia şi condiţii ca în România.

About the author

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *