De la “eu nu sunt de vânzare” la “nu eu am propus asta”

Ecaterina Andronescu este unul dintre motivele care m-au determinat să renunţ la a mai fi profesor. Nu a fost singurul motiv, nu a fost cel mai important motiv, dar Ecaterina Andronescu este unul dintre motivele care m-au determinat ca, după mai bine de două decenii la catedră, să-mi caut de lucru în alt domeniu.

Nu credeam că voi face asta, cel puţin nu după ce am trecut de patruzeci de ani dar s-a întâmplat. S-a întâmplat (şi) din cauza Ecaterinei Andronescu. Care a reuşit să arunce în desuet ideea de reformă a sistemului de învăţământ.

Care Reformă? Ministrul, care nu a lucrat nici măcar o zi ca profesor în preuniversitar, a demonstrat că singurul interes pe care îl reprezintă este cel al învăţământului universitar. Practic, singurul scop al Ecaterinei Andronescu e să salveze catedrele profesorilor universitari. Proiecte de reformă în adevăratul sens al cuvântului nu există.

Un proiect de reformă presupune ceva studii de impact, investiţii, consultări publice şi implicarea în luarea deciziei a unui număr cât mai mare de profesori. Asta înseamnă reformă şi nu punerea în practică a ideilor considerate excelente de către o singură persoană. Trebuie făcute propuneri, analize, trebuie aleasă cea mai bună variantă. E nevoie să se asculte glasul celor care muncesc zilnic cu copilul, nu să se preia cu copy-paste fragmente din legislaţia altor ţări. Şi asta numai pentru că “acolo merge”.

Reforma nu se face pe principiul “aşa vrea muşchii mei”. Asta nu e Reformă, e dictatură. Dictatura unei persoane a cărei credibilitate şi pricepere s-au prăbuşit total.

Cu ceva timp în urmă Ecaterina Andronescu era “Eu nu sunt de vânzare” – unul dintre cei mai teribili adversari pentru Dragnea. Lăsa impresia că vrea să moară cu individul de gât şi că s-a lepădat de PSD-ism. A fost de ajuns să i se ofere portofoliul Educaţiei şi a tăcut pe dată. Ba, mai mult, a revenit la sentimente mai bune faţă de Dragnea deşi individul nu s-a schimbat. A rămas acelaşi ruinător de ţară ca şi pe vremea când cineva “nu era de vânzare”.

Zilele trecute a transpirat în spaţiul public un proiect care purta numele ministrului Educaţiei şi în care se vorbea de reducerea numărului de ore de sport de la ciclul primar. O reducere care are o singură explicaţie: economie la buget. Până nu demult se vorbea de cel puţin patru ore de sport la clasele primare, acum se pare că acestea vor fi reduse.

După valul de revoltă populară împotriva propunerii, ministrul Andronescu a dat înapoi. Şi încă cum. A ajuns până acolo încât nici nu mai recunoaşte proiectul. “Eu nu am propus aşa ceva”. “Nu pot fi de acord cu aşa ceva”. Chiar aşa?

Să ne gândim că în ultima perioadă Andronescu a venit cu tot felul de propuneri pe care şi le-a asumat cu tărie. De prin minister sau din altă parte n-am prea auzit să fie emanate idei. Asta înseamnă că în minister s-a instaurat ceva dictatură. Doar ministrul are idei, restul se dau peste cap să le transforme în realitate.

Prin urmare, mi-e greu să cred că “eu nu am propus aşa ceva”. E doar genul de pas înapoi menit să calmeze reacţii ce se pot radicaliza şi duce la pierderea scaunului.

Drumul de la “eu nu sunt de vânzare” la “nu eu am propus asta” nu e lung; e doar o plimbare de-a lungul aceleiaşi paralele. Nu e lung dar demonstrează consecvenţă la nivel josnic.

“Eu nu sunt de vânzare” s-ar putea să aibă acoperire. Când eşti deja cumpărat nu te mai poţi expune pe tarabă şi să ceri preţ.

One thought on “De la “eu nu sunt de vânzare” la “nu eu am propus asta””

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *