Pixul jos, domnilor profesori!

Cu ceva ani în urmă am fost nevoit să particip la un curs de formare. Aveam nevoie de ceva credite, era tot mai evident că în postul pe care predam va intra în restrângere şi aveam nevoie de dosar pentru a „prinde” ceva la pretransfer. Aşa că adunam puncte oriunde găseam; chiar şi noaptea visam că fac cursuri de perfecţionare şi activităţi aducătoare de puncte. Până la urmă goana după puncte s-a dovedit inutilă; am plecat din sistem înainte de a fi nevoit să-mi fac dosarul de restrângere de activitate. Sincer, mi-ar fi plăcut să rămân la catedră, dar am găsit oportunităţi exact acolo unde nu mă aşteptam.

Însă să revin la cursul de formare cu care am început. O duduie nu foarte înaltă dar incredibil de voluminoasă a început să-şi facă treaba prin a se răsti la noi. Efectiv asta a făcut. A început să se răstească. Noroc că era ceva mai joasă decât banca din spatele căreia vorbea, prin urmare efectul a fost mult diminuat şi colegii erau mai degrabă amuzaţi de faptul că auzeau vorbind pe cineva greu de văzut decât înfuriaţi de mesajul şi tonul formatoarei.

—Să nu vă mai plângeţi că e greu în învăţământ, că vedeţi că ni s-au mărit salariile şi o să se mai mărească…

Din câte am aflat ulterior, absolut întâmplător, că nu mă interesa persoana respectivă; chiar nu merita interesul, formatoarea era soţia unui inspector. Să spun că individul era pus pe funcţie de PSD este deja genul de precizare inutilă şi dezgustătoare.

—Şi să nu uitaţi că sunteţi plătiţi pentru patruzeci de ore pe săptămână, pentru că asta înseamnă norma didactică, patruzeci de ore pe săptămână, nu doar cele optsprezece ore petrecute în clasă…

De reţinut, după capul duduii respective profesorii petrec optsprezece ore în clasă, nu muncesc. Adică stau, se uită pe pereţi, vizionează filme pe telefon, dorm, îşi rezolvă treburile personale, cumpără de pe e-mag şi tranzacţionează acţiuni la bursă. N-a spus-o cu cuvintele astea, dar tonul utilizat cam asta sugera. Mânie proletară şi înfierare tovărăşească a abuzurilor profesorilor care nu-şi dau duhul la catedră, deşi sunt plătiţi cu mii şi mii de lei de la bugetul de stat.

—Să nu vă mai plângeţi că nu aveţi timp pentru că sunteţi plătiţi să aveţi timp, să vă faceţi treaba şi ce mai e de făcut. Şi nu vă mai plângeţi că aveţi de făcut hârtii, că de aia sunteţi plătiţi pentru patruzeci de ore…

Concret?! Duduia nu avea de gând să ne predea nimic, ea doar dorea să-şi consume cumva timpul alocat formării şi pentru care era plătită destul de bine. Vorbea să treacă timpul şi avea ea ceva cu profesorii care încasau bani doar pentru optsprezece ore pe săptămână, nu munceau ca ea, şi la catedră, şi la cursuri de formare (plătite separat, se înţelege).

Când toată lumea s-a iritat şi orice urmă de amuzament a dispărut, mi-am permis să întreb:

—Nu vă supăraţi, din ce spuneţi dumneavoastră am înţeles că, dacă nu reuşesc să termin tot ce trebuie să fac, ca profesor, în patruzeci de ore pe săptămână, nu se supără nimeni?

Sincer, am ales deliberat o formulare alambicată, cam greu de priceput.

Duduia s-a ridicat pe vârfuri să mă vadă. Nu a reuşit; mă amplasasem undeva prin spatele sălii, exact ca elevii certaţi cu disciplina, iar ea abia se vedea de după catedră.

—Cum vă permiteţi?!

—Ce să-mi permit?

—Să întrebaţi aşa ceva…

—Am făcut ceva deplasat? Nu cred… Am întrebat ce facem după ce terminăm cele patruzeci de ore pe săptămână. Abandonăm ceea ce am faceam şi ne propunem să reluăm săptămâna următoare sau când vom avea timp sau trecem peste partea asta cu „patruzeci de ore pe săptămână”, ne facem că nu vedem şi continuăm până terminăm treaba? Bănuiesc că, lucrând în învăţământ, ştiţi foarte bine că, pe lângă programul de la şcoală, un cadru didactic are mult mai multe de făcut şi adesea trebuie să aloce patruzeci de ore pe săptămână numai pentru hârţoage şi ce mai trebuie să facă pe lângă munca la catedră. Dar, din ce aţi spus, înţeleg că nu e o problemă foarte gravă dacă nu termini de făcut tot ce ţi se cere deoarece profesorii sunt obligaţi să lucreze patruzeci de ore pe săptămână. Trag de aici concluzia că nu avem voie să lucrăm mai puţin de patruzeci de ore pe săptămână. Dar nici mai puţine…

Duduia a mormăit ceva neinteligibil. N-a apucat să spună mai multe pentru că unii dintre colegi au început să-i povestească ce înseamnă, de fapt, program de lucru pentru cei de la catedră. Şi nu i-a prea convenit. Aşa că şi-a luat catrafusele şi a plecat.

Priceput toată lumea? Patruzeci de ore… Nici mai puţin, dar nici mai mult. Eşti profesor şi ai acumulat patruzeci de ore de lucru pe săptămână? Pixul jos, lasă hârtiile, lasă alte activităţi cu caracter didactic. Ne place sau nu, profesorii sunt plătiţi pentru patruzeci de ore. Să nu uitaţi asta când vi se va cere să vă ocupaţi de vreo activitate aiurea sau de hârtii în plus.

Munca în plus trebuie plătită. Să ne uităm la dragii noştri parlamentari; ei primesc tot felul de sporuri, noi de-abia ne primim salariul…

About the author

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *