Iunie – luna când părinţii loazelor apar la şcoală

Luna iunie este, din multe puncte de vedere, începutul sfârşitului. Nu e cazul să vă gândiţi la ce e mai rău; e vorba doar de tămbălăul care începe odată ce sfârşitul anului se apropie cu repeziciune.

Unul dintre numeroasele motive pentru care nu regret că am făcut pasul decisiv în alegerea unei alte cariere la vârsta la care alţi colegi îşi aşteaptă nepoţii e legat de această perioadă. Pentru că iunie este luna în care părinţii loazelor îşi fac, în sfârşit, apariţia la şcoală.

Şi indivizii – şi mai ales individele – nu fac efortul ăsta pentru că le-ar păsa vreo clipă de situaţia şcolară a odraslelor, ci pentru că progeniturile sunt ameninţate de corigenţe sau chiar repetenţie. Iar o astfel de eventualitate îi sensibilizează până şi pe cei mai delăsători părinţi. Pe ei nu-i interesează că Gigel – un Gigel oarecare, nu unul anume – nu a învăţat un an întreg. Nu le pasă câtuşi de puţin că progenitura a deranjat orele constant, făcând un iad viaţa profesorilor şi deranjându-i pe acei colegi care chiar doresc să înveţe.

Pe părinţii loazelor nu-i interesează ca odraslele lor să ştie ceva – nu contează ce anume, doar să ştie ceva, să se poată lăuda că au învăţat ceva la şcoală. Nu, nu-i interesează nimic din lista prezentată şi multe altele. Singurul lor interes e unul cât se poate de egoist şi meschin.

-Vă rugăm să-l treceţi clasa pe Gigel… Vă rugăm din suflet…

Când îmi amintesc asemenea scene îmi creşte tensiunea, zău aşa. M-am săturat până peste cap de acei părinţi pe care ajungi să-i vezi faţă în faţă doar atunci când odrasla e în prag de corigenţă sau repetenţie. Şi odrasla e de multă vreme în situaţia respectivă; ştiţi foarte bine că o corigenţă nu apare peste noapte, o corigenţă se construieşte din timp, cu nesimţire, indolenţă şi profund dispreţ pentru profesori, colegi şi mai ales pentru învăţătură.

Dar părinţii loazelor apar la şcoală abia în iunie, înainte de încheierea mediilor. Şi încep cu plooneala şi rugăminţile.

-Dar vă rog eu să-l treceţi…

Asta este cel mai nesimţit mod de a ruga pe cineva. “Vă rog eu să-l treceţi…”. Ca ce chestie mă rogi tu pe mine să-ţi trec odrasla? Un an întreg nu ai avut bunul simţ să vii pe la şcoală, să te interesezi de situaţia şcolară a progeniturii. Cum spuneam, o corigenţă se construieşte în timp. De ce vii taman înainte de a încheia mediile şi începi cu “Vă rog eu să-l treceţi…”? De ce consideri tu, ca părinte iresponsabil, că reprezinţi ceva. Pentru că atunci când rogi tu – vă rog eu să-l treceţi – faci ceva mai mult decât să rogi. Încerci să subliniezi cine eşti tu. Bine, o faci ceva mai discret, dar tot te crezi cineva, o voce care merită ascultată…

Cei de mai sus sunt milogii. Cei care miorlăie, bocesc şi cer să le treci odrasla clasa pentru că altfel copilul suferă. De unde ştiu ei asta pentru că n-au nicio tangenţă cu şcoala, nu mă întrebaţi că nu pot să vă răspund. Nu le pasă că profesorul suferă din cauza odraslei nesimţite, că elevii sunt puşi în situaţia de a suporta un infractor în devenire – puteţi să mă contraziceţi, dar vă spun eu că în cele mai multe dintre cazuri peste câţiva ani se va vorbi şi de sfera penalului. Lor le pasă că odrasla suferă…

Milogii vin adesea cu pachete de cafea, ceea ce spune multe despre mentalitatea lor. Ei sunt încă puternic ancoraţi în comunism, în acea perioadă în care un pachet de cafea chiar reprezenta mită. Şi nu poţi să nu te întrebi de ce profesorii din acea perioadă îşi vindeau cinstea pentru ceva cafea din import. În ziua de azi cât mai e pachetul de cafea? Opt lei? Zece lei sfertul de kilogram? Merită să te înjoseşti pentru atâta lucru? Un profesor vertical nu se înjoseşte nici pentru un sac de cafea.

Milogii sunt doar agasanţi, însă există părinţi de loaze mult mai răi. Periculoşi chiar. Părinţii care sunt cineva. Ăia care se cred capabili să te lase pe tine fără loc de muncă dacă îndrăzneşti să le laşi odrasla corigentă sau mai rău. Părinţii “Ştii cine sunt eu?”. Sincer, mi-e greaţă de astfel de oameni. An de an sunt tot mai mulţi şi adesea ameninţările nu sunt în van. Pentru că astfel de personaje nu te reclamă la Inspectorat. Astfel de indivizi sunt în stare să-ţi dea foc la maşină sau la casă şi să te aştepte noaptea la colţ de stradă cu bâta în mână. Cum îndrăzneşti tu să le laşi odrasla repetentă? Pentru că progenitura are viitor şi te apuci tocmai tu să i-l strici?

Profesorii au nevoie de un statut care să-i protejeze de astfel de abuzuri însă, din păcate, Ministerul nu se grăbeşte să-şi protejeze angajaţii. Mai importante sunt voturile; e ştiut că o populaţie lipsită de educaţie poate fi manipulată fără prea multă cheltuială sau bătaie de cap.

Îmi aduc aminte de acele vremuri şi… şi simt cum mă cuprinde revolta. An de an numărul părinţilor care vin la şcoală doar în iunie e tot mai mare. Şi nimeni nu face nimic…

Că tot veni vorba, v-a vizitat cineva zilele acestea? Pe mine nu, dar eu, cum spuneam, am părăsit catedra…

About the author

Comments

  1. Alătur adevărurilor scrise pe acest blog și punctul meu de vedere.
    Spre deosebire de colega / colegul care a postat textul, eu am rezistat la catedră pînă în 2018, adică pînă la împlinirea vîrstei legale de pensionare! A fost felul meu de a întreprinde ceva concret pentru țara și poporul la care țin dureros, căci aici și nu altundeva pe pămînt m-a trimis să viețuiesc Pronia Cerească. Mulțumesc Sfintei Treimi, Maicii Domnului și Arhanghelului Mihail, al cărui nume îl port, că mi-au trimis de-a lungul celor treizeci și doi de ani de activitate profesională și elevi normali! Ca profesor de literatură și limbă română (disciplină de bacalaureat, cum se știe), am avut parte de multe întîmplări, unele demne de a fi imortalizate literar – poate că o voi face odată, cînd mi se vor mai limpezi amintirile… Deocamdată sînt proaspăt desprins de realitățile crunte ale învățămîntului de stat și încerc încă o stare euforică traductibilă prin expresia populară bine c-am scăpat! Însă considerațiile la care mă obligă textul onest redactat de anonima/anonimul fost(ă) coleg(ă) ar fi de luat în seamă de ministerul de resort: deprofesionalizarea accelerată, nivelul tot mai coborît al aptitudinilor intelectual-afective ale școlarilor, metodele novatoare de predare-învățare tot mai accentuat îndepărtate de rolul adevărat al Școlii (formarea de caractere), atitudinea nepăsătoare a guvernanților față de problematica domeniului, mentalitatea maselor inculte înadins hrănite cu iluzia „las′ că merge și-așa!“

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *