Directorii nu fac cafea pentru femeile de serviciu

Majoritatea directorilor de care am avut parte de-a lungul timpului începeau să dezvolte o relaţie stranie cu femeile de serviciu. Cum ajungeau pe funcţie, cum începeau să fie vizitaţi la domiciliu de către acestea. Din păcate, astfel de situaţii nu sunt izolate, nu-i caracterizează doar pe acei câţiva directori de şcoală sub conducerea cărora mi-am desfăşurat activitatea la catedră (şi din cauza cărora am şi renuţat, în cele din urmă, la cariera de cadru didactic), ci reprezintă un fenomen cu acoperire în toată România.

Până să se trezească pe funcţie, profesoraşii cu ambiţii mari nu dau doi bani pe femeile de serviciu. Le consideră invizibile; nici măcar demne să le salute sau să le răspundă la salut. Asta în condiţiile în care, cei mai mulţi dintre aceşti parveniţi nu sunt capabili să respecte munca celor care fac curat atât în urma elevilor cât şi în urma lor.

Am trecut prin şcoli în care unii dintre cei care aveau pretenţia să fie comparaţi cu Domnul Trandafir îşi lăsau ambalajele de la biscuiţi şi covrigei pe masa din cancelarie. Unele doamne îşi lăsau scrumul ţigărilor pe câte o farfuriuţă ce, firesc, trebuia să fie golită de către femeia de serviciu.

Însă chinul femeilor de serviciu începe abia în clipa în care parveniţii primesc ceea ce consideră că merită. Cum se vede nemernicul director, femeia de serviciu trebuie să-l viziteze la domiciliu măcar de două ori pe săptămână. Cei mai pretenţioşi primesc astfel de vizite zilnic.

Îmi amintesc prea bine de femeia de serviciu care locuia în vecini. Zi de zi, ceva mai devreme ora patru după amiaza, era în drum spre viloiul directoarei unde petrecea vreo două ore. „Petrecea” e un fel de a spune; vai de pretrecerea ei… Vilă mare, de bugetar parvenit – nici soţul directoarei nu se descurca mai rău decât consoarta. După care, adesea, amărâta pleca iar spre şcoală, unde mai rămăseseră treburi de făcut. Dar, evident, nu putea să lase la sfârşit obligaţiile faţă de directoare.

Şi vizitele aveau loc şi în timpul zilelor libere şi a vacanţelor şcolare. Firesc, doar nu era să rămână vila nemăturată pentru că elevii au vacanţă. În plus, fiind vacanţă, femeia de serviciu avea mai puţină treabă de făcut la şcoală.

Două ore pe zi trudite la locuinţa şefei. E mult? E puţin? Eu personal consider că este enorm. Vorbim de nesimţire în forma ei cea mai odioasă şi mai pură. Să nu-şi imagineze cineva că amărâta respespectivă primea ceva bani pentru că făcea menajul directoarei parvenite. Nici pomeneală; cum să o jignească directoarea oferindu-i bani? Ce dacă atunci când se angajase, femeia de serviciu oferise şpagă? Şeful e şef şi are drepturi.

Prea mulţi directori ajung să considere că au astfel de drepturi asupra angajaţilor. Atunci când se angajează, femeile de serviciu nu primesc la normare şi „de întreţinut vila directorului”. Dar, cu toate acestea, ajung să se spetească muncind la casa directorului. Pentru că putem, nu? Parcă aşa suna sloganul unora care au umplut şcolile din România de parveniţi cu funcţie. Pachetul de avantaje oferit odată cu funcţia de director cuprinde, în România, şi femeie de serviciu. Care trebuie să facă tot ce i se cere deoarece se poate trezi repejor fără loc de muncă.

Prea multă multă nesimţire se găseşte în unii dintre directorii din România. Nu e firesc să exploatezi în folos propriu un om plătit de stat să facă şmotru în şcoală, nu pe moşia ta. Din păcate, asta se întâmplă. Se întâmplă mult prea des şi peste tot.

Femeile de serviciu au nişte salarii mizere şi în şcolile din România au mult de lucru din cauza nivelului redus de civilizaţie şi lipsei de educaţie socială de care dau dovadă mulţi elevi. Şi nici cu unii profesori nu te faci de râs la acest capitol, de ce să nu recunoaştem?

Şi, ca şi cum nu ar fi de ajuns, femeii de serviciu i se mai pretinde să presteze şi la vila directorului. Am cunoscut cazuri în care directorul s-a folosit de oamenii de serviciu de la şcoală pentru a-şi renova vila de la ţară. La amiază oamenii de serviciu erau aduşi la oraş pentru a lua masa acasă la ei; directorul nu se îndura să le cumpere nici măcar o sticlă cu apă.

Ştiu femei de serviciu care au fost trimise la Bucureşti, Cluj, Timişoara sau aiurea să facă şmotru în camere de cămin ale odraslelor directoriale. Nu li s-a plătit decât drumul. Asta în cele mai bune cazuri.

E bine de reţinut: femeia de serviciu nu este proprietatea directorului şi nici angajata acestuia. Este angajata şcolii şi aşa trebuie să rămână. Dacă ar fi după mine, aş da o lege prin care să se interzică accesul femeilor de serviciu în locuinţele directorilor.

Pentru că acolo nu se duc să stea la cafele, să le mai arate directoarea ce a mai împletit sau ce a mai croşetat – cum se întâmpla pe vremuri. Femeile de serviciu au şi aşa prea mult de lucru la şcoală, nu e nevoie să fie umilite şi prin prestaţii la domiciliul directorului.

Angajaţii şcolii sunt umiliţi de directori. Şi nimeni nu ia nicio măsură în adevăratul sens al cuvântului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *