Minuni de toamnă la încadrare

Zilele trecute am aflat de la un fost coleg că la una dintre şcolile la care am lucrat s-a petrecut un fel de minune. Spun un fel de minune pentru că mi-e cam silă să asociez ceea ce s-a întâmplat la şcoala respectivă cu un miracol în adevăratul sens al cuvântului.

Concret, la şcoala respectivă, angajaţii pensionari reprezintă o treime din personal. Iar din acea treime circa jumătate au sărit de şaptezeci de ani.

Informaţia asta m-a cam pus pe gânduri şi, între două curse cu camionul, m-am apucat de făcut cercetări. Nu foarte profunde, recunosc. Nu dispun de timpul necesar şi nici de logistica necesară. Dar, concret, am sunat o parte dintre colegii de serviciu şi i-am întrebat nevinovat cum e treaba pe la ei în ceea ce priveşte încadrarea. Şi, că tot veni vorba, cum staţi cu pensionarii?

Pot spune că am fost surprins de răspunsuri. Neplăcut surprins. Şi am mai aflat câteva lucruri care mi-au accentuat şi mai zdravăn senzaţia de rău în stomac şi alte organe.

Cam prin fiecare şcoală există ceva pensionari la catedră, unii care se apropie de optzeci de ani şi cu care e destul de dificil să porţi o discuţie coerentă. Vă imaginaţi că astfel de indivizi sunt experţi când vine vorba de predat? Dacă vă imaginaţi aşa ceva, înseamnă că staţi prost cu imaginaţia. Până şi ei recunosc că vin la şcoală nu să facă un bine învăţământului sau elevilor, ci pentru că se plictisesc acasă. „Decât să stau degeaba acasă…” Sună cunoscut? Cum să nu… A, şi să nu uităm de „pensia mică”.

Evident, nu e problema elevilor că tu ai pensia mică şi că te plictiseşti acasă. Dar, dacă tot ai acceptat să predai după pensie, fă-o cum se cuvine, nu dormi la catedră.

Şi iată că am ajuns pe tărâmul minunilor, pentru că despre minuni era vorba în titlu. Un fost coleg de cancelarie – care mi-a fost şi elev – mi-a spus următoarele.

-Dom’ profesor, dacă aţi şti cât de puţine posturi au fost scose la titularizare şi pentru suplinitori calificaţi… Şi pentru suplinire sau PCO – plata cu ora – sunt o mulţime. La şedinţele de repartiţie nu aveai unde să arunci un ac din cauza pensionarilor veniţi să ia ore. Şi pentru noi, ăştia tineri, nu sunt posturi nici măcar la ţară…

Interesant… Minune adevărată, cum să nu… În vară nu găseşti post pe nicăieri, nici măcar la două-trei şcoli. Iar în debutul anului şcolar s-a constatat că nu mai există suplinitori calificaţi şi s-a apelat la soluţia de rezervă numită pensionari. În vară absolvenţii de facultate se bat cu zecile pe câte un post amărât şi în toamnă inspectoratele nu găsesc pentru angajare decât pensionari. Şi, curios sau nu, dar vorbim cam de aceeaşi pensionari de la an la an. Pensionarii „tineri” nu au prioritate în faţa cadrelor cu state vechi.

Minuni făcute de directori şi inspectori. Minuni care îi scârbesc pe tinerii care chiar au tragere de inimă şi chiar vor să fie cadre didactice. Nu vor fi profesorii perfecţi din primul an, e de la sine înţeles, dar categoric pot face mai mult decât un pensionar lipsit de implicare. Ştiu prea bine ce vorbesc, aşa că vă rog să veniţi cu argumente clare, nu cu înjurături. Profesorii buni, acele lumânări care chiar ard pentru a-i lumina pe alţii nu se înghesuie să revină la catedră după pensionare. Au ars destul, s-au consumat prea tare. În schimb revin cei care şi-au menajat ceara – în speţă celulele nervoase – şi se simt în putere. Normal, de ce să nu se simtă?

Iar aceste minuni ascund multă corupţie, multă venalitate şi, mai ales, dezinteres total pentru calitatea educaţiei. Şi când îi auzi pe unii că în centrul actului educaţional este plasat elevul…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *