Chiar avem nevoie de beţivi la catedră?

Zilele trecute directorul unui liceu din Calafat a reuşit să se facă de râs. Cam pe la nivelul unui boschetar, pentru că atunci când vine vorba de indivizi care beau până fac pe ei şi dorm pe unde nimeresc te gândeşti automat la vagabonzi. Da, că numai ăia beau ce apucă, pe unde apucă şi cad să doarmă, firesc, pe unde apucă. E plin internetul cu filmuleţe în care oamenii străzii îşi pun la bătaie toate talentele din dotare după ce, în prealabil, îşi fac plinul. Şi nu e vorba de mâncare, e vorba de hidratare cât încape.

Din păcate, domnul director a reuşit să le ia faţa boschetarilor, devenind viral – aşa cum se spune mai nou – la doar câteva ore după ce ştirea a apărut la televizor. Şi asta pentru că e cadru didactic. Sunt o mulţime de oameni pe lumea asta care apreciază astfel de spectacole. Uite, domnule, e profesor. L-ai văzut cât era de beat? L-ai văzut cum dormea cu capul pe masă şi lângă maşină? Şi unu ca ăsta este profesor…

Evident, aprecierile la adresa individului se răsfrâng asupra întregii bresle. Nu prea ai cum să împiedici asta, chiar nu ai cum. Mai ales că – de ce să nu recunoaştem? – în învăţământ s-au strecurat un număr nepermis de mare de bolnavi, că aşa a spus domnul director de la Calafat. Cică e bolnav şi-i era rău; poate să-i fie rău când vrea muşchiul lui. Şi culmea e că astfel de bolnavi reuşesc să se reunească la câte o şcoală pe care o fac praf. Ştiu ce spun; la liceul unde am învăţat mai bine de jumătate dintre profesori aveau probleme cu băutura. Cel puţin o treime erau alcoolişti în adevăratul sens al cuvântului şi ofereau spectacole care l-ar fi făcut pe directorul din Calafat să-i arate cu degetul şi să spună ceva de genul „Uite, dom’le, ce beţivi”. Din păcate, pe atunci nu existau telefoane aşa deştepte ca în ziua de azi. De fapt, pe atunci nici aparate de fotografiat nu prea erau de găsit.

Cam prea mulţi beţivi într-un sistem în care nu ar trebui să existe nici măcar unul. Şi e tragic pentru că faptele unor astfel de indivizi ajung să se răsfrângă asupra imaginii tuturor. E dureros pentru mine să aud că cineva spune „Profesori… Ce să le ceri; mai ştiu şi eu pe unul care bea de stinge şi zice că e profesor” atunci când vede un spectacol din categoria atât de pomenită în acest articol. Da, e dureros pentru că opinia pubică tinde să-i ignore pe acei profesori care-şi fac treaba şi-i reţine tocmai pe cei care fac meseria de râs.

Însă cu adevărat dureros e ce anume se întâmplă cu elevii unor astfel de profesori. Se pare că pe nimeni nu interesează faptul că astfel de indivizi nu-şi fac orele. Ştiu prea bine ce spun. Patima beţiei e un fel de boală – cumva, directorul drojditor avea dreptate când spunea că e bolnav. O boală care-l macină pe individ şi-l transformă în sclavul propriei dependeţe. Un astfel de bolnav nu va avea alt interes decât să-şi satisfacă setea de tărie. Nu o să vedeţi de la el implicare în procesul instructiv-educativ, nu o să-l vedeţi predând la clasă când gâtul îi arde de sete.

Cum spuneam, am avut astfel de profesori. Cei mai de treabă îşi vedeau de băutura lor; cei cu adevărat ticăloşi încercau să ne corupă, să aibă cu cine şi de la cine bea. Da, ne mândream că profesorii ne permit să bem cot la cot cu ei şi să le plătim litrul de trascău. Eram doar nişte copii tâmpiţi care de-abia semnaseră pentru primul Buletin de Identitate.

N-am învăţat nimic de la ei; cel puţin nu ceva din ceea ce ar fi trebuit să ne înveţe. Pentru că un alcoolist nu e ceva mai mult decât un alcoolist, unul pentru care lichidele din viaţa lui se împart în două categorii: tării şi care nu merită băute.

Au trecut aproape trei decenii de când am terminat liceul dar nu cred că, în tot acest răgaz, profesorii beţivi şi-au schimbat năravurile. Nu, astfel de specimene nu sunt capabile să se adapteze la mediu. Nici măcar nu trebuie să facă efortul pentru că toleranţa este maximă. Când au fost întrebaţi de reporteri cu privire la directorul troscăit de la Calafat, cei de la Inspectorat au spus că habar nu au de problemele de acolo. Cică la cunoştinţa lor nu au ajuns astfel de zvonuri…

Măi să fie… Chiar aşa? Pentru cineva care nu a lucrat în sistem, poate că explicaţia celor de la Inspectorat ţine. Pentru mine însă nu. E cusută cu aţă albă. Inspectorii îi ştiu foarte bine pe oamenii cu probleme din sistem. Cu toate acestea îi tolerează. Explicaţia? Se numeşte corupţie.

Iar preţul e plătit de către copii. Care nu mai au profesori la catedră, ci nişte bufoni de care să râdă după pofta inimii. Asta când nu vorbim despre şmecheri care beau pe banii copiilor.

Prin urmare, beţivii nu trebuie toleraţi. Nu la catedră. E adevărată crimă să tolerezi un beţiv între copii. Şi, totuşi, crima asta se întâmplă. Cu complicitatea autorităţilor…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *