Profesorul – autoritate publică. Între utopie şi prostie

Se pare că cei care s-au adunat prin Parlament nu dorm tot timpul, uneori se mai şi trezesc. Şi când se trezesc depun proiecte de lege bazate pe ceea ce au visat cât timp au tras la aghioase. Să mai spună cineva că somnul la serviciu nu e benefic pentru activitatea parlamentară.

Astfel, din când în când se găseşte câte un deputat, senator sau câte un grup parlamentar care să depună câte un proiect de lege care, odată aprobat, i-ar transforma pe dascăli în autorităţi publice. Cică e nevoie de aşa ceva pentru că s-au înmulţit cazurile de agresiune împotriva profesorilor. În ultimul an circa şaptezeci de mii de cadre didactice au fost agresate, unele de faţă cu elevii.

Cifra este enormă şi se bazează pe raportările oficiale, dar ce ne facem cu cei care au fost agresaţi într-o formă sau alta şi au refuzat să reclame incidentul din motive pe care cei care lucrează la catedră le ştiu foarte bine. Pentru cei care nu ştiu cum stă treaba mă văd silit să detaliez puţin. Foarte adesea cadrele didactice nu reclamă faptul că au fost victimele unei agresiuni fizice, psihice sau verbale pentru că autorităţile statului nu iau niciun fel de măsuri care să descurajeze astfel de practici,  ba dimpotrivă. Cel mai adesea cei care agresează un profesor nici măcar nu sunt amendaţi şi, când se întâmplă aşa ceva, nu plătesc amenda. De ce anume? Pentru că legea le permite.

Dar, dacă profesorii devin funcţionari publici, cică o să se termine cu agresiunile deoarece cei care îşi vor mai permite să agreseze un cadru didactic vor suporta consecinţe legale mult mai dure, din categoria celor rezervate pentru cei care agresează poliţişti sau magistraţi. Aparent este de bine, dar în realitate s-a înmulţit înfiorător numărul de poliţişti bătuţi de tot felul de nemernici care nu păţesc nimic. Asta înseamnă să fii funcţionar public în România? Se pare că spre asta se tinde.

Cică profesorii vor fi asimilaţi poliţiştilor şi nu mai au voie să facă meditaţii. Din câte ştiu eu nici poliţiştii nu au voie să facă meditaţii, ceea ce înseamnă că cele două categorii profesionale vor fi aduse la acelaşi numitor. Apropo, ştie cineva vreun banc cu poliţişti? Dacă nu, măcar o întâmplare reală…

Să lăsăm gluma la o parte şi să revenim la lucruri mai serioase. Pun pariu că în ceea ce priveşte interzicerea meditaţiilor este mâna lui Iohannis. Să nu cumva să mai apuce vreerunul să-şi facă şase case doar din meditaţii, să le poată cumpăra el pe toate din salariul de preşedinte şi ce i-a mai rămas prin conturi de pe vremea când era Inspector General. Şi profesor…

Cică profesorii vor trebui să lucreze opt ore pe zi. Ei bine, pentru treaba asta chiar că aş reveni la catedră. Visul meu a fost să lucrez opt ore pe zi, nu mai multe. Ca profesor am cam prestat suplimentar fără niciun fel de recompensă financiară. Nici în privat nu muncesc mai puţin, dar, cel puţin, sunt plătit suplimentar.

Să lucrez opt ore pe zi… Da, domnilor parlamentari, de acord, dar să mi se asigure şi condiţiile necesare. Adică să am calculator personal, nu o râşniţă antică pe care să o împart cu toţi colegii. Calculatorul meu de la şcoală, la care să fac tot ceea ce făceam pe calculatorul de acasă. Calculator cumpărat pe banii mei. În anii petrecuţi la catedră am băgat în calculatoare, imprimante şi ce a mai fost nevoie bani cât să cumpăr o maşină de lux. Nu am maşină personală dar calculatoare am  tot avut. Pentru nevoile mele de la şcoală, desigur.

Să revin… Calculator de serviciu. Unul care să consume curent electric plătit de stat, nu de mine. Imprimantă. Nu neapărat una personală, dar una care să facă faţă nevoilor tuturor colegilor. Şi să nu uităm de consumabilele de rigoare. M-am săturat de imprimat pe banii mei rapoarte, teste, situaţii, chestionare şi tot ce mai e necesar unui profesor. După ce am ieşit din sistem centrul de copiere din vecinătate a dat faliment.

Şi, că tot am pomenit de calculator, să nu uităm de mentenanţa acestuia. Să existe cineva, un băiat deştept, care să repare tot ce se strică, unul care să ştie să instaleze programele de operare şi pe care să nu-l plătesc, pentru că şi el e funcţionar public şi ar însemna să-i dau mită. Şi nu e de bine.

Să am biroul meu. Nu sunt genul singuratic, dar nu-mi place să lucrez într-o cancelarie îmbâcsită în care doamnele schimbă reţete de murături şi compoturi iar colegii mai în vârstă povestesc ce bine era pe vremea lui Ceauşescu şi, mai apoi, pe timpul lui Iliescu. Vreau să am biroul meu unde să-mi pot face treaba cum se cuvine, nu parazitat de cei care oricum nu sunt interesaţi de aşa ceva şi nu şi-o fac nici acum.

Şi, pentru că sunt funţionar public, statul trebuie să-mi ofere toate consumabilele de care am nevoie. A primit vreodată un profesor un pix cu cerneală albastră sau roşie? Aşa, că are omul de trecut note şi absenţe în catalog, că are de încheiat medii… Nu cred. Vreun top de hârtie? Vreo bucată de „scârţ” pentru a face un panou? Întrebam şi eu.

Ca funcţionar public mi-ar fi ruşine să aduc de acasă pentru nevoile de la serviciu.

Avantajele sunt evidente. Ajung acasă la ora patru. Nu mă interesează că nu am terminat treaba; am program de opt ore, pe acela îl respect. Şi acasă nu aş mai porni centrala decât după ora patru după amiaza. În rest m-aş perpeli pe lângă caloriferul din birou.

Din păcate, n-o să vedem statut de autoritate publică pentru profesori. Pentru că, deşi autorităţile par rupte de realitate, ştiu cam ce cheltuieli presupune treaba asta. E ilegal să-i pretinzi unui funcţionar public să vină cu calculator sau consumabile de acasă. Asta înseamnă că tu, ca stat, recunoşti că eşti incapabil să-l susţii. Deocamdată e mai ieftin. Învăţământul funţcionează pe banii profesorilor. Că de-aia le-a mărit guvernul salariile. Să mai aducă şi la şcoală, nu să păstreze totul pentru ei.

About the author

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *