Impostorii din Inspectorate

În ultima vreme tot mai multe voci se declară în favoarea desfiinţării Inspectoratelor Şcolare, care sunt considerate perimate şi sursa tuturor relelor din sistem. Personal sunt de părere că problema este abordată oarecum greşit. Asta cel puţin din punctul de vedere a ceea ce urmează să înlocuiască Inspectoratele Şcolare.

Pentru că se s-a tot vehiculat ideea ca profesorii să fie angajaţi de către reprezentanţii comunităţii în care urmează să-şi desfăşoare activitatea. Şi asta presupune să susţii un concurs în cadrul căruia evaluatori vor fi primarul – chiar dacă prin ai săi reprezentanţi – consilieri locali şi cineva de pe la şcoală. Dacă cineva îşi imaginează că un astfel de concurs poate fi considerat onest şi corect înseamnă că nu a petrecut suficient de mult timp în învăţământ sau în România.

Marele adevăr e că a fi angajat direct de către şcoală sau comunitate e, în momentul de faţă, mult mai rău decât să ajungi la catedră cu concursul Inspectoratului. Mare problemă, în momentul de faţă, nu sunt Inspectoratele, ci inspectorii.

Teoretic, atunci când vine vorba despre funcţii de conducere, monitorizare şi control în învăţământ – sper că am reuşit să ofer o definiţie cât se poate de alambicată – acestea trebuie ocupate de către oameni cu competenţe înalte şi, mai ales, foarte cinstiţi. Pentru că vindecarea învăţământului – proces care presupune în primul rând vindecarea corpului profesoral – nu o să se facă decât atunci când cei aflaţi pe funcţie de monitorizare şi evaluare a cadrelor didactice îşi vor face datoria.

Iar când spui individ pe funcţie în învăţământ te gândeşti automat la directori şi inspectori. Şi, dacă te gândeşti ceva mai bine, realizezi şi de ce anume învăţământul este lipsit de orice şansă de însănătoşire. Cei care ar trebui să reprezinte tratamentul pentru bolile sistemului sunt, de fapt, cei care le produc. Despre boli vorbesc. Pentru că, în cele mai multe situaţii, cei care ajung pe funcţie de control şi evaluare nu ajung pentru că merită sau pentru că şi-au pus în cap să însănătoşească sistemul de învăţământ. Cei mai mulţi dintre  „doctorii” sistemului sunt, în realitate, doar nişte parveniţi puşi pe căpătuială. Pe ei nu-i interesează calitatea dascălilor pe care trebuie să-i monitorizeze şi, eventual, să-i îndepărteze de la catedră. Nu mai pot ei de calitatea actului didactic sau de viitorul copiilor. Chiar nu-i interesează. Singurul interes este reprezentat de bani. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine.

Şi în această situaţie mai există un amănunt care face diferenţa dintre un buzunar plin şi unul foarte plin. Cu cât e mai prost cadrul didactic, cu cât e mai departe de ceea ce se cere la catedră, cu atât este considerat mai preţios. De ce  anume? Pentru că e dispus să dea parale pentru a promova inspecţia. Şi inspectorii de-abia aşteaptă.

Cunosc destule cazuri concrete în care cadre didactice total incompetente au luat calificative maxime la inspecţii şi au promovat şi examenele pentru grade didactice. Cum anume? Cu ajutorul de nepreţuit al inspectorilor şcolari.

Trist e ştiu şi situaţii în care dascăli competenţi au avut de suferit la inspecţii pentru că nu au cotizat la inspector. Vă daţi seama câtă ticăloşie există în sistem? Cum să depunctezi un cadru valoros şi să evaluezi cu notă maximă un incompetent? Iar banul este cel care face diferenţa.

Când am intrat în învăţământ am ajuns să-i cunosc pe inspectori mai degrabă după tarif decât după nume. De multe ori am fost pus în situaţia de a întreba de colegi cine anume este “Inspectorul o sută de dolari” sau “Domnul două de mărci”. Vi se par “nume” acceptabile la veniturile actuale? nu e chiar aşa. La vremea respectivă salariul unui debutant era cam vreo cincizeci de dolari. “Inspectorul o sută de dolari” te ajuta să prinzi post pe un an de zile, contra tarifului din poreclă. Două luni contribuiai pentru inspector…

De asta se zbat unii să ajungă inspectori. Vor să parvină, vor să-şi umple buzunarele. Nu le pasă câtuşi de puţin de elevi şi problemele învăţământului. Cu cât mai prost evaluatul, cu atât mai mare cadoul la finalul inspecţiei. Nu-i interesează să-i corijeze pe proşti sau să-i dea afară – deşi momentan e cam greu – pe cei care fac de râs sistemul sau nenorocesc nişte copii. Banul, asta-i motivează pe cei mai mulţi aviz de funcţie. Banul nemuncit. Faptul că salariile inspectorilor şcolari au crescut la nivel decent nu i-a făcut mai cinstiţi. Acum tarifele a crescut. Un coleg se plângea că i s-au cerut două mii de lei pentru un post valabil un an de zile. Pentru un debutant, desigur… Cam mult, nu credeţi? Vă întreb pe voi, care nu sunteţi inspectori. Pentru un inspector e cam puţin…

Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu pe ce lume trăiesc. Ajung în Inspectorate datorită relaţiilor cu partidele şi nu pentru că merită. Şi, la rândul lor cotizează, pentru că aşa funcţionează lucrurile în România

INSPECTORII SUNT BOALA ŞI NU MEDICUL SISTEMULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Dar, deocamdată, avem nevoie de Inspectorate. De ce anume, într-un editorial viitor. Până atunci, săptămână minuată vă doresc. Mai puţin inspectorilor; pentru ei săptămâna minunată e cea în care încasează bani nemunciţi.

About the author

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *