Avem o lege contra Bullying-ului în şcoli. Şi cu ce ne ajută?

Deşi despre bullying în şcoli – şi nu numai – se vorbeşte doar de puţină vreme, fenomenul nu e chiar aşa de nou în societatea românească. Bullying-ul s-a practicat dintotdeauna, chiar de pe timpul dacilor şi romanilor. Să ne aducem aminte că iarna, atunci când Dunărea binevoia să îngheţe, dacii făceau o sesiune de bullying la sud de fluviu, prin oraşele romanilor. Violenţă psihologică şi fizică la discreţie. Chiar dacă unii nu sunt de acord, să ne gândim că romanii numai de confort psihic nu aveau parte cât timp ştiau că dacii au de gând să-i viziteze.

Desigur, la începutul secolului II romanii şi-au luat revanşa şi le-au arătat dacilor ce înseamnă bullying permanent. Da, ştiu, a mai fost şi treaba cu romanizarea, dar să nu ignorăm bullying-ul. A fost şi din ăsta, tot la discreţie, să ajungă la toată lumea.

Să lăsăm gluma la o parte şi să discutăm serios despre bullying, fenomenul care face ravagii în şcolile din România. Problema cu violenţa psihică şi fizică e veche, doar că până acum a fost ignorată pe principiul „ce nu te omoară te face mai puternic”. Modul de lucru comunist conform căruia, dacă o problemă nu este reclamată, acea problemă nu există.

Din păcate, proporţiile bullying-ului au crescut exponenţial, în special după ce bullying-ul a avut parte de o campanie de promovare demnă de o cauză mai bună. Pentru că asta s-a întâmplat. Cu câţiva ani de zile în urmă a început să se vorbească despre bullying şi consecinţele acestuia. Şi lucrurile erau prezentate în aşa fel încât reieşea că, de fapt, elevul care practică violenţa psihologică şi fizică este, de fapt, o victimă. Prea puţină compansiune şi interes pentru victimele adevărate ale fenomenului.

Lupta contra bullying-ului a fost reprezentată doar de o campanie de informare şi promovare. Să ştie profesorii şi elevii despre ce este vorba. De parcă până atunci nu ar fi ştiut. O campanie despre care a spune că a avut efecte zero ar însemna să spunem că, de fapt, a reuşit. Marele adevăr e că toată publicitatea asta cu bullying-ul  nu numai că a rezolvat problema, dar a dat idei unora care poate că aveau alte preocupări în afară de a-i agresa pe alţii fizic sau psihic. Pentru că elevii cu apucături s-au prins destul de repede că, în afară de ceva morală – a se citi frecţie pe picior de lemn – din partea diriginţilor, nu prea există măsuri care să-i împiedice să-şi facă de cap pe seama celor mai vulnerabili.

Fenomenul nu numai că nu a fost eradicat – sau măcar redus – dar a căpătat proporţii nebănuite. Efectele publicităţii făcute fără minte.

Mai nou, a apărut şi o lege –  Legea nr. 221/2019 pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011 – numită şi “Legea Anti-bullying”. Personal, cred că ar trebui să i se spună “Legea de încurajare a Bullying-ului”. Pentru că, în afară de definirea fenomenului şi câteva măsuri lipsite de efect, nu se oferă niciun fel de armă împotriva violenţei psihologice

6. La anexa la lege, după punctul 6 se introduce un nou punct, punctul 61, cu următorul cuprins:

61. Violența psihologică – bullying este acțiunea sau seria de acțiuni fizice, verbale, relaționale și/sau cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârșite cu intenție, care implică un dezechilibru de putere, au drept consecință atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane și vizează aspecte de discriminare și excludere socială, care pot fi legate de apartenența la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile personale, acțiune sau serie de acțiuni, comportamente ce se desfășoară în unitățile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale”.

Ce pot să mai spun? Bullying-ul e definit, dar în lege nu se vorbeşte şi despre ceea ce poate duce la stoparea fenomenului, adică despre sancţiuni. Pentru că e de la sine înţeles că, de vreme ce nu există sancţiuni, e clar că fenomenul nu va înceta doar pentru că a fost definit prin lege şi legea a fost promulgată de preşedinte.

Se vorbeşte despre ceva consiliere psihologică pentru victimă şi agresor, dar oare credeţi că e de ajuns? Sub nicio formă, mai ales în condiţiile în care numărul consilierilor psihologi e foarte redus şi – trebuie să recunoaştem şi asta – cei mai mulţi au doar diplomă, nu şi abilităţi. Cam prea puţin, nu credeţi?

Se mai vorbeşte şi despre cursuri şi sesiuni de informare pentru cadrele didactice, dar nu se pomeneşte nimic despre sancţionarea profesorilor care practică bullying-ul. Sincer, mă îndoiesc că vreun cadru didactic onest şi responsabil nu ştie ce înseamnă bullying şi nu deţine abilităţile necesare pentru a-l evita. Dar ce ne facem cu cei care sunt violenţi de felul lor? Despre profesori vorbesc…

O lege care defineşte un fenomen dar nu prevede niciun fel de măsuri concrete e mai puţin decât nimic. Pentru că fenomenul violenţei psihice şi fizice nu numai că nu va dispărea, dar va înflori. Asta pentru că cei care au gândit legea au făcut-o doar pentru că trebuiau să facă ceva. Nici vorbă de implicare sau calitate.

Victimele vor rămâne victime iar agresorii agresori. Şi numărul lor e de aşteptat să crească, de ambele părţi ale baricadei.

 

About the author

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *