Mircea Miclea, un alt rupt de realităţile Educaţiei

Vă mai aduceţi aminte de Mircea Miclea? A fost ministru al Educaţiei între 29 decembrie 2004 şi 10 noiembrie 2005. Cu alte cuvinte, a stat la cârma ministerului mai puţin de un an. Iar dacă ţinem cont de faptul că şi-a început bucăţica de mandat la final de an înseamnă şi mai puţin. Păi omul avea de sărbătorit Revelionul, pe urmă a trebuit să-şi revină după petrecere…

Dacă nu ar fi existat Miniştri ca Adrian Curaj şi Ecaterina Andronescu – mai nou, Monica Anisie – Miclea ar fi rămas în istorie ca sinonim pentru incompetenţă. Din păcate i-au luat alţii faţa. Într-o ţară normală, în care meritocraţia nu e doar un cuvânt din dicţionar, nimeni nu ar fi auzit vreodată de ministrul Miron Miclea. Dar noi trăim în România şi parvenirea unor astfel de personaje nu mai trebuie să ne mire. Aşa e de când e România. Aşa a fost dintotdeauna pe meleagurile astea.

Mircea Miclea nu s-a remarcat prin nimic deosebit în timpul mandatului. Nu prin ceva pozitiv, desigur. Cum spuneam, dacă nu existau alţii mai cu moţ, ar fi rămas în istorie pe post de groparul educaţie. Cum îşi mai dispută unii titlul ăsta, de parcă ar fi cel mai râvnit premiu, zău aşa.

Acum, când lumea a cam început să-l uite, Miclea a găsit că e cazul să se agite puţin, poate îşi aduc aminte de el puternicii zilei şi, cine ştie?  Poate mai prinde ceva zile la Minister. Având în vedere gafele făcute de Monica Anisie în doar câteva săptămâni există multe şanse ca aceasta să fie trimisă pe banca de rezerve. Iar dacă asta o să se întâmple, e bine ca persoanele competente să fie pregătite.

Miclea a considerat că e de datoria lui să-şi dea cu părerea. La cum a făcut-o, e clar că omul nu are nicio tangenţă cu realitatea. Omul trăieşte într-un turn de fildeş situat în interiorul unei citadele de ignoranţă crasă.

Pentru început, Miclea a apreciat că în învăţământ au crescut salariile iar asta ar trebui să se regăsească în calitatea educaţiei. Poate că nu ştie, astfel că e necesar să fie informat. Salariile din învăţământ au tot crescut din 1990 încoace. Au crescut şi răscrescut; ani de zile profesorii au fost milionari. Marea problemă cu salariile a fost că, deşi mărite din când în când, n-au putut cumpăra niciodată prea multe. Inflaţia a înghiţit creşterile salariale şi adesea chiar le-a depăşit. Creşterea puterii de cumpărare nu a fost niciodată o prioritate pentru guvernanţi. Mai ţineţi minte ce salarii aveam pe vremea lui Miclea? Erau de toată jena, cei mai mulţi dintre dascăli nu încasau nici măcar o sută de dolari. Dar şi pe atunci Miclea cerea eficienţă şi competenţă.â

Asta cere şi acum. Şi e de părere că salarizarea profesorilor trebuie făcută în funcţie de performanţele la catedră.

Omul e complet rupt de realitate. Se pretinde a fi psiholog şi multe altele. Şi ar trebui să ştie că nu există un copil unic la care să se raporteze demersul didactic. Fiecare copil este unic în felul lui şi are nevoie de un demers adaptat, lucru imposibil aşa cum e structurat sistemul actual. Miclea nu ştie că există şcoli de fiţe pe care se bat toţi părinţii şi şcoli de cartier unde sunt înscrişi copii care provin din familii în care deficitul de educaţie este la ordinea zilei.

Ce înseamnă performanţă în aceste condiţii? Sunt sigur că Miclea nu este capabil să definească. Educaţia din familie lasă tot mai mult de dorit şi numărul elevilor cu CES a crescut înfiorător în ultima perioadă. Ce performanţă poţi face cu un copil care trebuie strivit cu o avalanşă de informaţii – despre dezvoltarea competenţelor şi abilităţilor nu putem vorbi – în condiţiile în care nu beneficiază de niciun fel de sprijin în familie. Cine să-l ajute? De cele mai multe ori părinţii nu pot să-şi ajute copiii la lecţii nici măcar dacă ar dori. Ce ne facem cu părinţii pe care nici măcar nu-i interesează să-i ajute? Şi astfel de copii se contabilizează atunci când vine vorba despre salarizare?

Despre liceu, ce să mai vorbim? Având în vedere cât de „riguroase” sunt criteriile de admitere, e clar că performanţa există doar pe hârtie. Abia când se ajunge la Bacalaureat se vede dimensiunea dezastrului. Şi de dezastru sunt vinovaţi, în opinia lui Miclea, doar profesorii. Pentru că li s-au mărit salariile şi nu se văd performanţe.

Pentru a performa profesorul are nevoie şi de material didactic. Ministerul nu se prea omoară să ofere aşa ceva. Monica Anisie a spus că nu are ce face cu 6% din PIB şi astfel Educaţia s-a ales cu cel mai mic buget.

Educaţia de calitate presupune material didactic de calitate. Cea mai mare parte a materialului didactic existent în şcoli a fost cumpărat de cadrele didactice, însă pe Miclea nu-l interesează, aşa cum nu a interesat pe nimeni vreodată.

Cât despre programele şcolare, acestea sunt nerealiste, creionate după profilul unui elev care nu prea e de găsit în şcolile din România. Dar pe Miclea nu-l interesează astfel de aspecte. El ştie doar că salariile profesorilor au crescut.

About the author

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *