Pixul jos, domnilor profesori!

Cu ceva ani în urmă am fost nevoit să particip la un curs de formare. Aveam nevoie de ceva credite, era tot mai evident că în postul pe care predam va intra în restrângere şi aveam nevoie de dosar pentru a „prinde” ceva la pretransfer. Aşa că adunam puncte oriunde găseam; chiar şi noaptea visam că fac cursuri de perfecţionare şi activităţi aducătoare de puncte. Până la urmă goana după puncte s-a dovedit inutilă; am plecat din sistem înainte de a fi nevoit să-mi fac dosarul de restrângere de activitate. Sincer, mi-ar fi plăcut să rămân la catedră, dar am găsit oportunităţi exact acolo unde nu mă aşteptam.

Însă să revin la cursul de formare cu care am început. O duduie nu foarte înaltă dar incredibil de voluminoasă a început să-şi facă treaba prin a se răsti la noi. Efectiv asta a făcut. A început să se răstească. Noroc că era ceva mai joasă decât banca din spatele căreia vorbea, prin urmare efectul a fost mult diminuat şi colegii erau mai degrabă amuzaţi de faptul că auzeau vorbind pe cineva greu de văzut decât înfuriaţi de mesajul şi tonul formatoarei.

Continue reading “Pixul jos, domnilor profesori!”

Despre iubiri interzise şi evaluarea psihologică a cadrelor didactice

E ştiut de când lumea că o faptă rea atârnă mai greu decât o mie de fapte bune. Din păcate, nu trece o zi fără ca în mass-media să apară “isprăvi” ale unor cadre didactice, fapte care întinează şi mai mult imaginea deja şifonată a învăţământului românesc.

Există o mulţime de cadre didactice oneste, dedicate meseriei, care îşi fac treaba cum nu se poate mai bine. Din păcate e cam dificil să le observi şi apreciezi munca din cauza unor personaje care nu au ce căuta în învăţământ şi ale căror fapte reprobabile se răsfrâng asupra tuturor dascălilor. N-ai să vezi prea mulţi români vorbind despre un profesor care a reuşit să obţină elevi olimpici, dar tot românul are ceva de spus despre violatorii, beţivii şi incapabilii de la catedră. Şi nu de bine, desigur.

Continue reading “Despre iubiri interzise şi evaluarea psihologică a cadrelor didactice”

De la “eu nu sunt de vânzare” la “nu eu am propus asta”

Ecaterina Andronescu este unul dintre motivele care m-au determinat să renunţ la a mai fi profesor. Nu a fost singurul motiv, nu a fost cel mai important motiv, dar Ecaterina Andronescu este unul dintre motivele care m-au determinat ca, după mai bine de două decenii la catedră, să-mi caut de lucru în alt domeniu.

Nu credeam că voi face asta, cel puţin nu după ce am trecut de patruzeci de ani dar s-a întâmplat. S-a întâmplat (şi) din cauza Ecaterinei Andronescu. Care a reuşit să arunce în desuet ideea de reformă a sistemului de învăţământ.

Care Reformă? Ministrul, care nu a lucrat nici măcar o zi ca profesor în preuniversitar, a demonstrat că singurul interes pe care îl reprezintă este cel al învăţământului universitar. Practic, singurul scop al Ecaterinei Andronescu e să salveze catedrele profesorilor universitari. Proiecte de reformă în adevăratul sens al cuvântului nu există.

Continue reading “De la “eu nu sunt de vânzare” la “nu eu am propus asta””

Doamna Andronescu, ca în Japonia vrem şi noi

Zilele trecute, împreună cu câţiva foşti colegi de serviciu, am avut o discuţie destul de lungă pe marginea năzbâtiilor imaginate de ministrul Eduaţiei, Ecaterina Andronescu. Care ţine cu tot dinadinsul să-şi merite porecla de „Groparul învăţământului românesc”.

Ultima idee? Cred că ştie toată lumea; Andronescu şi-a pus în cap să-i evalueze pe profesori după modelul japonez. Cică a găsit ea în legislaţia niponă ceva articole care i-au plăcut. Cică în Japonia, odată la trei ani, profesorii schimbă şcolile. Şi profesorii cei mai buni sunt trimişi la şcolile cu probleme. A, şi să nu uităm că în Japonia profesorii sunt evaluaţi odată la zece ani. Un examen pe disciplina pe care o predau şi unul din pedagogie. Se ştie că pedagogia evoluează.

Continue reading “Doamna Andronescu, ca în Japonia vrem şi noi”

Educaţia – încă o reformă făcută cu picioarele

Ştiu, mai bine decât mulţi, cât de necesară este reforma Educaţiei. Cea mai mare parte a vieţii am avut strânse legături cu sistemul de învăţământ din România. Ca elev, ca student, ca profesor, ca părinte…

Reforma este necesară şi asta nu de azi, de ieri, ci de decenii întregi. Suntem încă tributari comunismului – cea mai mare partea sistemului de învăţământ actual e creaţia Epocii de Aur – şi această dependenţă de trecut tinde să ne acapereze viitorul, împiedicând reformele adevărate, de care Educaţia are nevoie ca de aer.

Elevii din România petrec mult prea mult timp la şcoală iar programele şcolare sunt prea încărcate. Se face tot mai mult caz de tratarea diferenţiată dar când poţi realiza aşa ceva în condiţiile în care în fiecare oră ai de predat lecţie nouă? Cînd mai ai timp pentru fixarea cunoştinţelor şi pentru recuperarea rămânerilor în urmă? La clasă profesorii lucrează la foc automat; timpul e foarte puţin şi sunt atâtea de făcut. Tratare diferenţiată? Poate doar pe hârtie…

Continue reading “Educaţia – încă o reformă făcută cu picioarele”