romania Archives - Teacher in Romania

Şi unul ca ăsta a fost ministru al Educaţiei…

Din când în când mai răsfoiesc şi eu câte un ziar. Mai mult virtual decât fizic, dar mai citesc şi eu presa. Şi la un moment dat am dat peste o ştire care, la prima vedere, părea produsă în laboratorul unui site de umor. Cică adevăratul criminal în cazul de la Caracal ar fi preşedintele Iohannis. Afirmaţia îi aparţine avizatului – păi de putea altfel? – Liviu Marian Pop, fost lider de sindicat şi fost ministru al Educaţiei Naţionale. Ştiţi, ăluia care i se mai spune şi Genunche, individul care a reuşit să inducă în profesori teama că va fi mai eficient în ruinarea Educaţiei decât Ecaterina Andronescu. Noroc că nu a pierdut prea mult timp pe la Minister, că reuşea să dovedească imposibilul…

Cică individul a stat de vorbă cu nişte tineri români aflaţi la studii prin Danemarca. Sincer, mă îndoiesc că Liviu Pop este capabil să identifice Danemarca pe o hartă a Europei, dar asta e altă parte a problemei.

Problema adevărată e reprezentată de concluzia la care a ajuns Pop după ce a stat de vorbă cu tinerii respectivi. Cică autorul moral al crimei de la Caracal este preşedintele Iohannis. Dacă preşedintele ţării s-ar fi implicat corespunzător, tragedia nu ar mai fi avut loc. Lăsaţi Guvernul, lăsaţi Ministerul de Interne, preşedintele Iohannis e vinovat de moartea Alexandrei. Cam acesta a fost mesajul lui PLM. Pop Liviu Marian…

Minuni de toamnă la încadrare

Zilele trecute am aflat de la un fost coleg că la una dintre şcolile la care am lucrat s-a petrecut un fel de minune. Spun un fel de minune pentru că mi-e cam silă să asociez ceea ce s-a întâmplat la şcoala respectivă cu un miracol în adevăratul sens al cuvântului.

Concret, la şcoala respectivă, angajaţii pensionari reprezintă o treime din personal. Iar din acea treime circa jumătate au sărit de şaptezeci de ani.

Informaţia asta m-a cam pus pe gânduri şi, între două curse cu camionul, m-am apucat de făcut cercetări. Nu foarte profunde, recunosc. Nu dispun de timpul necesar şi nici de logistica necesară. Dar, concret, am sunat o parte dintre colegii de serviciu şi i-am întrebat nevinovat cum e treaba pe la ei în ceea ce priveşte încadrarea. Şi, că tot veni vorba, cum staţi cu pensionarii?

Rezultatele la Bac şi principiul GIGO

Se pare că în societatea românească deprinderile comuniste mor greu. Astfel, de fiecare dată când se afişează rezultatele la Bacalaureat sau Evaluarea Naţională încep văicărelile. Cică procentul este slab, elevii nu mai învaţă şi – evident, că doar despre comunism vorbim – se poate şi mai bine. Ani şi ani de zile politrucii de la judeţ sau chiar de la Minister ne-au tocat cu asta. După ce ne lăudau un pic, chiar dacă situaţia numai de lăudat nu era, începeau cu “E bine, tovarăşi, dar se poate şi mai bine”. Normal, tovarăşi, trebuie să ne mobilizăm pentru ca, sub îndrumarea Partidului, să crească producţia de note bune la hectar.

Se pare că acele vremuri revin pentru că, deşi promovabilitatea la Bacalaureat a fost de 67,2%, oficialii învăţământului – şi nu numai – vorbesc despre o situaţie dezastruoasă. Ecaterina Andronescu e nemulţumită şi are tot felul de semne de întrebare. De ce au lipsit câteva mii de elevi la prima probă? De ce e promovabilitatea atât de redusă? Ameninţă, desigur, cu controale…

Iunie – luna când părinţii loazelor apar la şcoală

Luna iunie este, din multe puncte de vedere, începutul sfârşitului. Nu e cazul să vă gândiţi la ce e mai rău; e vorba doar de tămbălăul care începe odată ce sfârşitul anului se apropie cu repeziciune.

Unul dintre numeroasele motive pentru care nu regret că am făcut pasul decisiv în alegerea unei alte cariere la vârsta la care alţi colegi îşi aşteaptă nepoţii e legat de această perioadă. Pentru că iunie este luna în care părinţii loazelor îşi fac, în sfârşit, apariţia la şcoală.

Şi indivizii – şi mai ales individele – nu fac efortul ăsta pentru că le-ar păsa vreo clipă de situaţia şcolară a odraslelor, ci pentru că progeniturile sunt ameninţate de corigenţe sau chiar repetenţie. Iar o astfel de eventualitate îi sensibilizează până şi pe cei mai delăsători părinţi. Pe ei nu-i interesează că Gigel – un Gigel oarecare, nu unul anume – nu a învăţat un an întreg. Nu le pasă câtuşi de puţin că progenitura a deranjat orele constant, făcând un iad viaţa profesorilor şi deranjându-i pe acei colegi care chiar doresc să înveţe.

Profesorii nu ar trebui să fie numiţi preşedinţi de secţie de vot

Articolul nu are nicio legătură cu politica, e doar un punct de vedere personal, dar fiecare poate să tragă concluzia care-l avantajează. Trăim într-o ţară liberă în care fiecare om are dreptul la o părere. Iar eu unul, recunosc, am cam început să abuzez de privilegiul ăsta. Prea mult timp am tăcut şi am tremurat la gândul că cineva – un binevoitor de cancelarie, poate cel mai bun prieten – va trânti un raport la Securitate. raport care-mi va aduce o invitaţie într-un loc dătător de fiori şi nu numai.

Ieri am muncit. Încă de la ora şapte dimineaţa, pentru că aşa e programul. Dar ieri a fost prima zi de după un scrutin de vot în care am mai marcat un motiv pentru care nu-mi pare rău că am plecat de la catedră.

De regulă, programul meu de luni (vorbesc de perioada când eram profesor) începea mai târziu. Fie lucram cu clasele de după amiaza, fie aveam ore de pe la 10 – 12. Acesta era programul meu obişnuit. Însă atunci când aveau loc scrutinuri de vot lucrurile se schimbau niţel. Încă de vineri sau chiar de joi, eram chemat la direcţiune.

Doamna ministru Andronescu, vrem anchetă serioasă în legătură cu incidentele de la Lipova

În ultima perioadă ministrul Educaţiei Naţionale, doamna Ecaterina Andronescu a intrat într-un con de umbră. Nu prea i se mai aude glasul. Sau, mai bine zis, nu i-l mai aud eu iar asta, fără doar şi poate, pentru că nu prea am timp să urmăresc ce se întâmplă în spaţiul public. Muncesc cât trei pentru ca din taxele mele să poată fi întreţinuţi participanţii la mitinguri. Şi să nu-i uit pe politicieni.

Pe lângă efortul de a distruge învăţământul românesc, Ecaterina Andronescu s-a mai făcut remarcată pentru un lucru: abilitatea de a emite sentinţe pentru tot ceea ce mişcă în sistem. S-a scris prin presă ceva despre vreun profesor? Ministrul nu are răbdarea să aştepte concluziile unei anchete competente; ministrul îşi dă cu părerea. Trebuie dat afară, trebuie reciclat, trebuie evaluat…

Joi, 9 mai, NU este zi liberă în învăţământ

O informaţie care ar trebui să ajungă la toţi părinţii care au copii la şcoală, dar mai ales la acei părinţi care locuiesc în judeţele din Moldova.

Asta pentru că unii dintre profesorii din Moldova au început de ceva vreme să se plângă că directorii îi silesc să meargă joi, 9 mai, la mitingul PSD de la Iaşi. Dacă punem alături cuvintele “miting” şi “PSD” e clar, vorbim de o acţiune politică. Până la urmă e firesc; suntem în plină campanie electorală pentru Europarlamentare.

Nefiresc e însă faptul că unii dintre profesori au început să acuze presiuni din partea directorilor – şi nu numai – pentru a fi prezenţi la Iaşi la miting, aşa cum am precizat mai sus. Şi, poate şi mai nefiresc, e că mulţi se vor duce la Iaşi. Nu pentru că ard de nerăbdare să-şi exprime ataşamentul faţă de Dragnea şi PSD, ci pentru că nu prea au altă soluţie.

Profesorii sunt umiliţi chiar şi când li se plătesc hotărârile judecătoreşti

6 mai 2010. O zi tristă pentru România. Ziua în care Guvernul Băsescu – să nu ne amăgim cu iluzia oficială; Boc era doar un premier de decor – a tăiat salariile a milioane de români. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, “premierul” Băsescu a ridicat şi cota TVA de la 19% la 24%.

”Vă aduceţi aminte de data de 6 mai 2010. Aş putea spune cea mai grea zi din viaţa mea ca şef al statului, ziua în care am anunţat măsurile de austeritate în vederea redobândirii echilibrelor macroeconomice ale ţării” declara Băsescu prin 2013, atunci când le mulţumea românilor că au suportat tăierile de salarii şi pensii.

Programul “Mărul otrăvit” pentru olimpicii din România

Zilele trecute am zăbovit ceva mai mult decât de obicei pe blogul “Doi Mici și un Anc “, blogul unor oameni care ştiu foarte bine cu ce se mănâncă cercetarea. Octavian Micu, Mihai Miclauş şi Lucian Ancu ştiu mai multe despre cercetare şi învăţământ decât toată ceata năimită la Minister. Asta pentru că oamenii trăiesc în lumea reală şi nu într-o lume în care totul este foarte bine doar pe hârtie.

Pentru că aceasta este marea dramă a învăţământului românesc. Totul arată perfect pe hârtie, în ciuda faptului că învăţământul se degradează de la an la an miniştii care s-au perindat la cârma ministerului au încercat să ne asigure că totul e bine. Sau, mai degrabă, aproape bine. Pentru că miniştrii au promis reforme. Cum le-au sucit, cum le-au gândit, cum le-au aplicat se vede foarte bine. Din rău în mai rău şi se înaintează pe aceeaşi cărare bătătorită dar care duce către prăpastie.

Profesorii de ce nu primesc pensii speciale?

Chiar aşa? Profesorii de ce nu primesc pensii speciale?

Un posibil răspuns ar putea fi cel oferit de mai multe ori până acum de domnul Liviu Dragnea. “Atâta poate ţara asta”. Ţara asta care poate plăti salarii uriaşe pentru unii dintre fericiţii angajaţi la stat, ţara ce poate plăti pensii speciale de zeci de mii de lei sau chiar euro unor pensionari privilegiaţi nu poate plăti mai mult pentru lefurile profesorilor.

Ştiu, unii vor spune că salariile profesorilor au crescut simţitor în ultima vreme. Adevărat, dar asta dacă facem abstracţie de creşterile şi mai simţitoare de preţuri. Iar dacă ne raportăm doar la puterea de cumpărare putem spune că, de fapt, salariile au scăzut. Cu salarii mărite cumpărăm mai puţin. Trist, dar cât se poate de adevărat.